Înţelepciunea populară ne învaţă că răceala trece în şapte zile cu medicamente şi într-o săptămână fără. Cum necum, părem să fi asimilat dictonul popular în modul în care tratăm şi criza din acest an. După ce am stabilit că ea nu-şi are originea la noi, ci e un fel de epidemie – ceea ce e corect – am stabilit cumva, cu mioritică resemnare, că nici n-avem ce-i face, drept pentru care, dacă stăm cuminţi şi aşteptăm, ea va trece de la sine. Ceea ce nu
Înţelepciunea populară ne învaţă că răceala trece în şapte zile cu medicamente şi într-o săptămână fără. Cum necum, părem să fi asimilat dictonul popular în modul în care tratăm şi criza din acest an. După ce am stabilit că ea nu-şi are originea la noi, ci e un fel de epidemie – ceea ce e corect – am stabilit cumva, cu mioritică resemnare, că nici n-avem ce-i face, drept pentru care, dacă stăm cuminţi şi aşteptăm, ea va trece de la sine. Ceea ce nu mai e corect. Puţini au fost cei care au luat medicamente de la începutul anului, stabilizându-şi cifrele de afaceri şi câştigând, prin contrast cu cei resemnaţi, cotă de piaţă. Puţini au fost cei care şi-au urmat propriile planuri de afaceri şi propriile viziuni cu privire la evoluţia pieţei, renunţând să mai tragă obsesiv cu ochiul – vezi Doamne, din raţiuni strategice – la vecin. Puţini au fost şi cei care şi-au dozat inteligent eforturile şi bugetele, aşa chinuite cum au fost ele anul acesta, către a-şi menţine organizaţiile funcţionale şi sănătoase. Puţini au înţeles că trebuie să cheltuieşti ceva ca să câştigi; chiar şi atunci când banii sunt drămuiţi, totul e să cheltuieşti cu cap. Aceştia puţini încep deja să câştige, pentru ei finalul crizei e mai aproape şi este mai puţin limanul de care depinde supravieţuirea, ci mai degrabă marca de la care va reîncepe creşterea pe baze noi. Sunt cei care, temându-se cel mai puţin sau chiar deloc, au îndepărtat cu mai multă uşurinţă ameninţările ce lanau asupra organizaţiilor lor şi şi-au văzut de drum. Marele lor „secret“, pe care parcă văd că-l vom comenta ani de-a rândul în viitoarele manuale de management autohtone, e acţiunea. E tocmai lipsa resemnării şi uitarea deliberată a filonului nostru fatalist, scuza eternă pentru atâtea ezitări şi atâtea greşeli. Urmărind un film prost, am dat acum mulţi ani peste un dialog bun, pe care mi-l tot amintesc când vorbim despre situaţii dificile sau de-a dreptul rele. Personajul principal e un om lipsit de frică şi este întrebat ce stă la baza „handicapului“ său. Iar el răspunde: „atunci când se anunţă o nenorocire, nu stau să văd ce o să mi se întâmple, ci mă gândesc ce trebuie să fac“. Anul, iată, a trecut, criza nu s-a terminat. Depinde de fiecare dacă rămânem în continuare în expectativă sau încheiem pace separată cu criza şi ne vedem de business fără să mai căutăm scuze în jur, ca să mai avem de ce să ne vedem şi la anul pe vremea asta.
Sorana Savu, Senior Partner, Premium Communication