În cazurile Petrom și Petromidia, însă, statul român s-a comportat extrem de incorect. În cazul Petrom, a făcut, față de investitor, concesii de neînchipuit, dar în cazul Petromidia, a stors investitorii de bani până la refuz și le-a pus piedici la fi ecare pas

În 1997, se năștea SNP Petrom SA, având drept „dotă” ce era mai avantajos din petrochimia românească: rafinăriile Arpechim și Petrobrazi, combinatul de îngrășăminte chimice Doljchim, INCERP, toată rețeaua de distribuție, conductele și transportul auto, dar și drepturile de a extrage țiței din câmpurile petrolifere, plus numeroase clădiri și terenuri.

Petrom lua bani direct de la români

În comparație, celelalte 8 rafinării au rămas în situația nefavorabilă de a pierde accesul la țițeiul cumpărat în moneda națională, fără integrarea marjei de profit aduse de benzinării și fără a avea propriile depozite și mijloace de transport care să le asigure eficiența segmentului de logistică.

În plus, din cauza modalității de calcul și de plată a accizelor petroliere, dacă Petrom avea avantajul încasării de la clienții finali ca apoi să plătească sumele datorate la buget, generând în acest fel un capital de lucru la dispoziția societății, celelalte rafinării trebuiau să plătească accizele în avans și apoi să le colecteze de la clienții lor, generând astfel o nevoie de finanțare suplimentară față de achiziția de țiței din import, finanțare dificil de asigurat de la bănci, cu costuri adiționale de dobândă și comisioane.

Avantaje peste avantaje

Încă din 2002, guvernul României și-a manifestat intenția de a privatiza SNP Petrom SA. Efectiv, contractul de privatizare a fost încheiat doi ani mai târziu, la 23 iulie 2004, între Statul Român și OMV Austria, înstrăinare argumentată de Guvernul României prin HG nr.556/2002.

O evaluare anterioară privatizării, citată și într-un raport din 2007 al Senatului României, cota Petrom SA la circa 1,8 miliarde de dolari, dar, cum evaluarea de pe hârtie nu dă niciodată același rezultat cu prețul negociat, statul îl vinde pe aproape o treime din această sumă – circa 669 de milioane de euro, cu obligația de a majora capitalul social cu o sumă comparabilă, acordând, însă, cumpărătorului o facilitate imensă: ștergerea datoriilor istorice, care însumau peste 600 de milioane de euro! SRI și Senatul au semnalat neregulile În iulie 2011, lumeajustitiei. ro și luju.ro au publicat, în exclusivitate, două documente extrem de interesante: un Raport al SRI și un altul al Comisiei senatoriale de anchetă pentru investigarea condițiilor de legalitate privind privatizarea Petrom, ambele concepute în 2007! Raportul SRI semnala „disfuncții, riscuri și vulnerabilități” prezente în diferite etape ale privatizării SNP Petrom și atrăgea atenția că acest proces a făcut obiectul a peste 400 de informări pe care le-a transmis dedidenților între 1998 și 2004. Pe care, însă, nu le-a băgat nimeni în seamă! De asemenea, Raportul comisiei senatoriale scotea în evidență toate concesiile făcute de stat pentru OMV, ba chiar concluziona: „cum valoarea SNP Petrom SA a fost estimată ținându-se cont și de datoriile acumulate, anularea ulterioară a acestora de către Guvern, prin Contractul de privatizare, fără a modifica prețul de ofertă, reprezintă prejudiciu adus statului român”.

Rapoartele arată și că, pe lângă uluitoarea ștergere a datoriilor, contractul de privatizare dezastruos (care, cu tot cu cele 31 de anexe, are 405 pagini), mai prevedea, printre altele, următoarele facilități:

  • Statul se obligă să despăgubească OMV, timp de 15 ani, pentru „Pierderile de Mediu”, și, timp de 30 de ani, pentru „Costurile de Abandonare”. În Raportul din 2007 al comisiei senatoriale este notat și faptul că „la data elaborării prezentului raport, din informațiile pe care le deținem, Compania Petrom- OMV a înregistrat obligația statului român de a achita 363 milioane de euro pentru lucrările de mediu deja realizate”. Adică, statul i-a dat înapoi OMV, dintr-un foc, jumătate din banii pe care îi primise la privatizare, dar s-au adăugat ulterior și alte sume.
  •  timp de 10 ani (până în 2014), nivelul redevenței urma să rămână fix. Raportul comisiei senatoriale cataloghează măsura drept „o ingerință în politica economică românească cu reflexe certe în reducerea veniturilor bugetare”. Partea proastă e că nici acum, spun specialiștii, la doi ani de la expirarea termenului (2014), ea nu a fost modificată, așa că Statul nu câștigă nimic de pe urma exploatării resurselor petrolifere de pe teritoriul României. Fapt care, conform modificărilor aduse Legii 51 din 1991, poate fi considerat o amenințare la adresa siguranței naționale. Guvernul Cioloș, probabil, doarme.
  •  OMV Austria are voie să vândă Rafinăriile Arpechim și Petrobrazi; Arpechim a fost închisă, deja, din cauza supracapacității, în principal.
  • OMV Austria are, prin concesiune, dreptul să exploateze resursele petrolifere ale României timp de 99 de ani, contra unei redevențe de până la 13,5%, în condițiile în care, în alte state europene, aceasta poate fi și de trei ori mai mare.

Cu aceste beneficii, nu-i de mirare că OMV a obținut, până în 2015, profituri din ce în ce mai mari.

FOTO: Rafi năria Petrobrazi FOTO: OMV PETROM.RO

Pe ce a dat OMV cele 668 milioane de euro

Potrivit celor două rapoarte, de la SRI și de la Senat, când a semnat contractual pentru Petrom, compania austriacă a preluat exploatarea a:

  • 306 zăcăminte petrol și gaze;
  •  1.450 de puțuri de gaz productive și 13.856 de puțuri de țiței productive;
  •  771 de instalații de colectare;
  •  15.000 de kilometri de conducte de transport țiței, gaz și apă;
  •  puțuri de exploatare în Kazahstan, India, Qatar și Libia, luate în concesiune;
  •  Platformele maritime Prometeu și Atlas;
  •  Rafinăria Arpechim;
  •  Rafinăria Petrobrazi;
  •  Uzina de îngrășăminte Doljchim;
  •  institute de proiectare și cercetare;
  •  145 de depozite petroliere în România și 2 în străinătate;
  •  690 de benzinării, din care 200 modernizate, plus alte 35 în străinătate;
  •  320 de autocisterne și 401 autotractoare, 350 de semi-remorci, 464 de autocisterne GPL și 5 camioane GPL;
  •  numeroase clădiri, inclusiv sediul din București, str. Budișteanu.

Profit de miliarde pentru OMV

Trei ani la rând, OMV – Petrom a scos profit de peste un miliard de euro, potrivit datelor declarate la Ministerul Finanțelor.

Profit 2011 – 4.478.639.238 lei

Profit 2012 – 4.583.469.637 lei

Profit 2013 – 5.667.088.065 lei

Investitorii de la Petromidia, storși de bani

Dacă în cazul OMV statul român a fost tare darnic și a ieșit, după cum am arătat, în pierdere, pentru celelalte rafinării s-a comportat total diferit. Ba chiar i-a „fentat” pe unii investitori, după cum se vede tare bine din exemplul Petromidia.

Privatizare fără nicio facilitate

După două tentative nereușite de privatizare, și după includerea, tot de două ori, pe lista neagră pentru lichidare agreată de Guvernul României cu FMI/Banca Mondială, Petromidia este privatizată, în 2000, cu un grup de investitori români – Rompetrol – controlat de Dinu Patriciu. În acest caz, însă, nu am fost admisă nicio iertare de datorii istorice, ba chiar statul i-a ascuns investitorului o mare parte din ele!

Rompetrol a plătit pentru 69,99% din acțiunile Petromidia 50,5 milioane de dolari. De asemenea, și-a asumat investiții tehnologice și de mediu de 225 milioane de dolari, dar și datoria istorică a rafinăriei.

Datorii ascunse la privatizare

Potrivit Raportului intitulat „De la Petromidia la Rompetrol Rafinare”, publicat în 2004, „la data preluării efective, datoriile bugetare ale Petromidia se ridicau la suma de 181.953.000 dolari”. Doar că, notează același document, din această sumă, „Grupul Rompetrol este încunoștiințat de doar aproximativ 129,8 milioane de dolari”.

Fără să știe, Rompetrol și-a asumat o datorie reală de 285,4 milioane de dolari, din care ascunse erau: 82,1 milioane de dolari – o pierdere, 34 de milioane de dolari – datorii la bănci, 4,5 milioane de dolari – datorii la contracte și 35 de milioane de dolari lipsă din stocul tehnologic.

Penalități peste penalități

În primii trei ani după privatizare, rafinăria Petromidia supraviețuiește cu greu, în condițiile unei avarii tehnologice majore, în 2001, când explodează o instalație, a efortului de constituire incipientă a unei rețele minimale de depozite și benzinării etc.

Chiar și așa, până la sfârșitul lui 2003, Rompetrol Rafinare, care vindea preponderent la export, într-o perioadă când marjele de rafinare erau extrem de reduse, plătise către bugetul de stat 624 de milioane de dolari, devenind cel mai mare contribuabil privat la bugetul de stat din acel moment.

Ca urmare a situației obiective, Guvernul acceptă, într-un final, că este necesară o soluție pentru evitarea insolvenței, care ar fi însemnat concedieri colective și închiderea rafinăriei, din cauza datoriilor istorice dar și a celor acumulate ulterior, inclusiv dobânzile și penalitățile aferente care se tot adunau, după cum arată Decizia Consiliului Concurenței nr.135/2005.

Transformarea datoriei în obligațiuni

În octombrie 2003, se adoptă măsura ca, prin Ordonanța de urgență nr. 118/2003, datoriile istorice să fie transformate într-o emisiune de obligațiuni cu scadența în 2010, purtătoare de dobândă. Măsura a fost avizată pozitiv de Guvern, de Parlament și de președintele României (Legea 89/2005), dar și de Consiliul Concurenței, prin decizia amintită. Neoficial, s-a făcut sub supravegherea Bruxelles- ului, România fiind la acea dată în perioada de preaderare

Decizia Guvernului a fost una de oportunitate economică din punct de vedere al bugetului de stat, având de ales între aceasta și insolvabilitea și implicit lichidarea companiei. Conform Deciziei CC 135/2005: „Comparând gradul de recuperare a creanței deținute asupra societății în cele două ipoteze, se constată că, statul, optând pentru subscrierea datoriilor în obligațiuni, a acționat ca un creditor care urmărește recuperarea sumelor împrumutate și încasarea unor venituri suplimentare din dobânzile aferente, fără a căuta să crească artificial gradul de împovărare al societății.”

Astfel, au fost recuperate circa 26% din creanțele bugetare istorice și au fost salvate 5.000 de locuri de muncă, activitatea companiei a continuat, urmând ca statul să colecteze dobânzile aferente perioadei de 7 ani, în valoare totală de 250 milioane de dolari.

Câți bani au scos de la investitori

Patru ani mai târziu, în august 2007, Dinu Patriciu decide să vândă companiei naționale de petrol și gaze din Kazakhstan – KazMunayGas (KMG) – 75% din acțiunile Grupului Rompetrol, iar în iunie 2009 – KMG preia și restul de 25% din acțiunile lui Patriciu, devenind astfel unic acționar al Grupului. În decursul anului 2010, grupul dă peste 120 de milioane de dolari ca să răscumpere din acțiunile Petromidia de pe Bursă, prin ofertă publică obligatorie. Pe lângă asta, tot în 2010, răscumpără și o parte din obligațiunile emise în 2003 în contul datoriilor istorice, cu 71 de milioane de dolari. Restul le convertește în favoarea statului român, care devine un acționar semnificativ, cu 44,7% (Grupul rămânând 54,6%). În contul obligațiunilor emise în 2003, Grupul a plătit, în 7 ani, dobânzi de 250 de milioane de dolari, iar contribuția la bugetul de stat a fost, în total, de 2,3 miliarde de dolari. În același an 2010, însă, Ministerul Finanțelor Publice contestă conversia în justiție, motiv pentru care Agenția Națională de Administrare Fiscală pune sechestru pe unele active ale rafinăriei, pentru că firma kazahă răscumpărase doar o parte din obligațiunile ajunse la scandență.

Tribunalul Constanța, prin decizia din 24 iunie 2011, a respins cererea MFP de invalidare a conversiei din 30.09.2010, constatând că aceasta a fost legală.

Această decizie și riscul previzibil să piardă și în apel și, astfel, să nu primească niciun ban, a determinat Guvernul să se așeze la masa negocierilor, care s-au încheiat prin Memorandumul din 15.02.2013.

Cu alte cuvinte, prin Memorandum, Guvernul nu a pierdut 400 milioane de dolari din cele 600 milioane, ci a câștigat 200 de milioane de dolari pe care KMG s-a angajat să le plătească pentru 26.7% din acțiunile RRC deținute de Ministerul Energiei azi. Asta fără să punem la socoteală valorea participației la Fondul RO-KZ. Dar Guvernul s-a mișcat extrem de încet în a face pașii procedurali necesari, ca să nu spunem că a tergiversat în mod vădit procesul.

Sechestru peste sechestru

Cert e că, până în acest moment acel prim sechestru nu a fost ridicat. Ba din contră, în primăvara acestui an (2016), la puțin timp după ce KMG anunța că negociază cu un grup chinez pentru vânzarea Grupului, procucorii DIICOT, care fac cercetări în dosarul „Rompetrol II”, pun un al doilea sechestru. În valoare de 3 miliarde de lei, acesta blochează atât acțiunile și activele rafinăriei Petromidia, KMG International NV și Oilfield Exploration Business Solutions SA, cât și conturile unor persoane fizice. Dosarul în cauză este disjuns dintr- o cauză trimisă în judecată în 2006 și se referă la presupuse fapte penale derulate atât la privatizarea rafinăriei, cât și la conversia în obligațiuni, a datoriei istorice de 603 milioane de dolari față de bugetul de stat. Deși a contestat măsurile, rafinăria are și acum două sechestre puse pe activele sale.

Se joacă cu o investiție uriașă

„Sechestrul a fost o surpriză neplăcută pentru noi. Acum trebuie să recegociem cu partenerii noștri unele condiții care sunt legate de unele aspecte ale investiției”, spunea, zilele trecute, într-un interviu pentru economica.net, Azamat Zhangulov, vicepreședinte senior al KazMunaiGas International. Asta în condițiile în care grupul chinez CEFC va investi, potrivit unui comunicat al Rompetrol, „miliarde de dolari în proiecte energetice, în România și în Europa”.

FOTO: Rafinăria Petromidia FOTO: ROMPETROL-RAFINARE.RO 

Așa cum se poate obseva, în cele două privatizări, statul a avut un dublu standard. Pentru unii a fost mumă, pentru alții ciumă, cum spune proverbul. A făcut concesii majore față de Petrom, la fel cum făcuse și la privatizările Sidex sau Dacia, în schimb, pentru Petromidia, n-a iertat nimic. Or, ce investitor, fie el KGM, sau oricine altcineva, ar accepta să plătească sumele elucubrante reclamate de DIICOT? Temă mi-e că acțiunea nu va face decât să alunge unul dintre cei mai importanți investitori străini din economia românească, în contextul în care rafinorii pleacă din industria de profil din Europa.