Maşina, bugetul echipei, aptitudinile tale de a conduce: trei variabile de care depinde succesul ca pilot de raliu. Poţi să ai sute de cai putere şi un staff tehnic de 30 de oameni şi să ieşi pe ultimul loc, la fel cum poţi fi talentat, cu o maşină mai modestă şi să “linşezi” bolizi de zeci de mii de euro. Sportul motorizat înseamnă performanţă în primul rând umană, concentrare, ore întregi de condus în cele mai dificile situaţii şi…un dram de no
Maşina, bugetul echipei, aptitudinile tale de a conduce: trei variabile de care depinde succesul ca pilot de raliu. Poţi să ai sute de cai putere şi un staff tehnic de 30 de oameni şi să ieşi pe ultimul loc, la fel cum poţi fi talentat, cu o maşină mai modestă şi să “linşezi” bolizi de zeci de mii de euro. Sportul motorizat înseamnă performanţă în primul rând umană, concentrare, ore întregi de condus în cele mai dificile situaţii şi…un dram de noroc.
Este exemplul lui Andrei Mitraşcă, de 31 de ani, pilot pe un Seat Ibiza TDI de 190 de cai, participant la Campionatul Naţional de Viteză în Coastă, Dunlop 2009. La prima vedere maşina pare una de serie, cu jante OEM, colantată cu firme consacrate din racing şi galbenă, dar nu de invidie. Ibiza reuşeşte să îţi schimbe repede părerea şi se dezlănţuie după ce motorul este încălzit, luata în probă, accelerată până aproape de zona roşie a turometrului. Se aud pietrele de pe şosea care lovesc nemilos podeaua şasiului, maşina scutură la fiecare denivelare, spatele “fuge” din cauza pneurilor neîncălzite suficient, frânele muşcă din discuri. Îţi dai seama că nu este o maşină de stradă şi nu este condusă de un şofer “civil” abia când vezi că aleargă cu 120 de km/h într-o curbă în care în mod normal nu ai fi avut curaj să calci pedala de acceleraţie la peste 60 de km/h. Şi atunci realizezi că este ceva “adevărat”, nu paradă în faţa unui public de amatori. Cei care fac asta îşi riscă propria viaţă şi sănătate, cheltuiesc şi ultimul ban pentru a obţine acea sutime de secundă în minus la timpul final, nu pierd vremea cu ieşiri noaptea în oraş sau cu petreceri până a doua zi dimineaţa.
Un sport extrem de scump
Ibiza în cauză a costat de nouă 38.000 de euro. O sumă mare, veţi spune, pentru o maşină care nu are nici măcar aer condiţionat. Andrei a cumpărat-o cu 11.000 de euro şi de atunci cheltuieşte pentru fiecare etapă, atât pentru îmbunătăţiri cât şi pentru reparaţii. Este angajat al unui dealer auto din România, dar maşina a fost cumpărată de el, iar angajatorul nu îl susţine financiar. Un set de pneuri costă peste 1.000 de euro şi este greu când sponsorii nu se arată prea interesaţi de tine. Piesele maşinii nu rezistă la prea multe curse, unele cedează chiar în timpul cursei. Trebuie apoi să plăteşti şi o echipă tehnică, cu minimum 3 mecanici care să se ocupe de maşină când are nevoie de asistenţă. Unii îşi permit propria echipa, alţii închiriază o echipă tehnică pe perioada cursei. Înscrierea la fiecare etapă costă iarăşi alţi bani, circa 700 de lei.
Imaginea este “glamour”, mulţi cai putere, public, fani şi fane care vor să se fotografieze cu tine, presă, diplome, cupe, amintiri. Realitatea este cu totul alta. Puţin ştiu că majoritatea echipelor îşi plătesc integral totul şi nu vorbim aici despre câteva sute de euro. Cheltuielile încep din prima zi. Ca să devii pilot şi să poţi conduce o maşină de raliu în competiţie, îţi trebuie în primul rând un atestat care costă minimum 400 de euro, sau, pentru cei cu dare de mână 1.000 de euro, la şcoala celebrului Titi Aur. Un combinezon ignifug de la OMP sau Sparco îţi scoate din buzunar alţi 900 de euro. O cască de protecţie costă cel puţin 300 de euro. Extinctorul trebuie omologat de FIA, cei care îşi permit înlocuiesc geamurile maşinii cu plexiglas, mai uşor şi mai rezistent.
Odată ce ai atestatul îţi trebuie şi o maşină pe măsură şi aici vorbim de adevărata cheltuială. Maşina poate fi foarte apropiată estetic de cea de serie, însă în afară de şasiu şi blocul motor, aproape nimic nu mai seamănă cu ce a ieşit pe poarta fabricantului. Masina trece printr-o cură drastică de slăbire, se goleşte integral interiorul şi rămâne şasiul pe care se montează scaunele tip scoică, cu centuri de siguranţă cu prindere în şase puncte. Şasiul primeşte o cuşcă de protecţie, care să reziste în cazul ieşirii în decor sau al răsturnării. Habitaclul este lipsit de orice element de confort – aer conditionat, cd-player, geamuri electrice, capitonajul plafonului. Masinile nu au ABS, ESP, TCS sau airbag-uri. Totul este făcut în numele greutăţii minime şi al punerii în valoare a calităţilor pilotului, care trebuie, astfel, să se descurce “old-school”. Un plin de motorină de la benzinăria din zona şi suntem gata de etapă.
Care este miza?
Contrar părerii generale, competiţiile de raliu nu au o miză financiară. Mai exact, câştigatorii nu primesc bani. Nu există un “mare premiu”, ci câştigi o cupă, o diplomă, experienţă şi aprecierea publicului. Unii fac asta pur din plăcere, alţii capitalizează imaginea obţinută în competiţie pentru a-şi promova propriile afaceri care pot fi sau nu legate de domeniul auto. Mulţi abandonează din cauze financiare, alţii descoperă ca nu au suficient talent şi doar pierd bani.
Cu puţin noroc şi numai în cazul campionilor, poţi obţine un contract de publicitate, să devii imaginea unui producător mare de uleiuri auto sau consumabile.
Spre deosebire de ţări precum Franta, Germania, Marea Britanie, unde piloţii sunt practic nişte angajati pe bani grei ai echipelor sprijinite de uzine, la noi este vorba de freeelanceri care nu au legatură cu producătorii de automobile.
În spatele celebrităţii sau ce înseamnă să te numeşti Daniel Onoriu
Mai este o jumătate de ora până la start. Circulaţia încă nu a fost oprită, motiv pentru care mai sunt automobile care trec pe drumul pe unde va fi pista. La un moment, lângă maşina lui Daniel Onoriu, campionul naţional de raliuri, se opreşte un sofer care era în treacăt. Scoate timid telefonul mobil şi încearcă să facă o fotografie repede, fără să-l vadă cineva. Unul dintre mecanici îl observă, fapt ce îl obligă să-l întrebe îngrijorat: “Pot să fac şi eu o poză cu maşina lui Daniel Onoriu?”.
Acesta este doar un episod, un tablou, despre ce înseamnă să ai celebritatea campionului Daniel Onoriu. “Ono”, aşa cum este cunoscut printre piloţii de raliu, a fost elevul lui Titi Aur şi face acest sport de trei ani. A debutat la 12 ani, în karting. Conduce un Mitsubishi Lancer Evo 6, care, pe lângă puterea pe care o posedă, are şi o ţinută estetică deosebită.
Ono trece în revistă câteva detalii legate de maşină, care te surprind: consum de 200 de litri la sută şi 600 de cai sub capotă. Combustibilul cu care funcţionează este un amestec de benzină şi kerosen care costă nu mai puţin de 6 euro litrul. Are un stand care atrage toate privirile, cu încalzitoare de anvelope. În orice moment cineva are grijă de maşină: se curăţă impecabil geamurile, se stropeşte încontinuu intercoolerul cu apa rece, fanii fac fotografii.
“Consum 8 litri la 4 kilometri, în urcare”, spune Daniel Onoriu aşezându-se pe scaunul de la standuri, în timp ce-şi priveşte maşina. Apoi ne explică faptul că un set de “gume” noi costă în jur de 2.000 de euro, dar te ajută să câştigi 4 secunde, timp care contează enorm pentru un pilot.
Un calcul rapid al costurilor financiare pentru o etapă, versiunea Onoriu, duce la un rezultat ameţitor: echipa de mecanici (aproximativ 500 de euro), cazare pentru el şi pentru aceştia timp de câteva zile înainte de cursă, combustibil, eventual pneuri, plus platforma utilizată pentru deplasarea maşinii. Ca să nu mai punem piesele care trebuie înlocuite după fiecare etapă, întrucât este imposibil să nu se strice ceva după o cursă.
Înainte de cursă, Ono se relaxează. Vorbeşte cu mecanicii, stabileşte ultimele detalii şi raspunde intrebărilor celor din jurul său. Ne spune despre ce presupune să faci acest sport din punct de vedere financiar: minim 5.000 de euro pe etapă. Asta pentru cei care ţintesc vârful. „E adevărat că unul care vine cu o Dacie, dă mai puţin. Dar aşa nu poţi să fii campion” conchide Daniel.
Cu toate acestea, pasiunea rămâne totuşi mare, iar gustul victoriei creşte cu fiecare etapă. Este drept că e din ce în ce mai greu să găseşti sponsori, pentru că firmele şi companiile nu sunt foarte interesate de acest sport, relativ exotic in Romania, în special acum când este criză. Ono a reusit sa facă rost de un sponsor, producator român de vopseluri auto.
Există un paradox în lumea racing-ului: niciun sponsor nu vrea să îşi lege numele de un începător sau de o echipă cu un buget mic, dar fără sponsor este foarte greu să ajungi la performanţă, iar odată ajuns în top…nu mai ai nevoie de sponsor care să te ajute să te afirmi.