Ramona Gorasciuc: A murit un doctor. Fapt banal pentru mulți dintre voi și noi. Ce ii pasă furnicarului de oameni ? Îi pasă cuiva și de ce i-ar păsa ? Mie îmi pasă. Un om ce și-a dedicat cei mai frumoși ani, cei a tinereții și a vîlvătăii vieții studiului complicatului corp omenesc. A renunțat la sărbători în familie, la cozonaci, la rîsete și a ales gărzi în spital. Spitalul i-a devenit casă și familie. Îl vezi pe coridoarele goale noaptea cînd obosit își caută patul de pușcăriaș.

Da ! Spitalul este pușcăria noastră.
Ne condamnam la pușcărie cu toată tăria și conștiința împăcată.
Ne condamnam sa mîncam ce ne vine pe niște tăvi înnegrite de vremi și vremuri cu mîncare făcută la cazan cum o da Dumnezeu.
Dormim în cearceafuri de bolnavi.

Ramona Gorasciuc: Strângem din dinți și mergem mai departe

Noi înșine cîteodată bolnavi, ignorînd strigătele propriului corp, strîngem din dinti și mergem mai departe ca o săgeată. Spre moarte. Și nimic nu ne oprește. Căutăm probleme, luptăm cu moartea și cu conștiința noastră.
Ne acuzăm singuri, ne autoflagelăm, ne biciuim cu biciul științei sau a neștiinței ca puteam face mai mult.
Căutăm și ne înrăim între noi. Ne acuzăm între noi de greșeli și suntem singuri în fața pacientului.
În fiecare zi și în fața fiecărui pacient dăm examenul vieții noastre.
Nu mai e anatomie, fiziopatologie, infecțioase. Nu mai sunt examene pe bucăți. Sunt toate la un loc, deodată.
Rațiunea și simțămintele se bat și se împacă. Poate logica medicală formată pe ani de buchiseală e contrazisa de instinctul medical și uman.
Cîteodată în ciuda a tot și a miilor de foi citite, ceva din noi ne spune că e altceva. Sau cîteodată ne înspăimîntăm singuri cu boli ce ne pocnesc în cap ca floricelele puse la copt. Ne calmăm singuri fiind și procurorul și avocatul bolnavului. Argumentăm în mintea noastră, eliminam boli cu gîndirea noastră, luăm asupra noastră temeri pentru a nu le da temeri nejustificate celor care se uită la noi ca la dumnezei. Cînd noi știm ca suntem mai muritori ca cel mai trecătoare ființă pe acest pămînt. Suntem ca păpădiile. Fragili și doar un vînt ne poate împraștia în toate cele 4 vînturi și colțuri ale pămîntului rotund. Adică nicăieri.

Ramona Gorasciuc: Un doctor este un om chinuit

Da.
Un doctor e un om chinuit.
Chinuit de el însuși. Și de semeni dar chinul interior e cel mai cumplit.
Remușcări, regrete și vini. Cele mai multe închipuite dar ce mai contează ? Creierul nostru nu știe ce e realitate și ce e imaginație ? El se hrănește cu ce îi dăm. Și noi îi dăm boală și moarte.
În fiecare zi lăsată de Dumnezeu pe acest pămînt.
Nu avem Duminică. Chiar și Dumnezeu s-a odihnit cînd a creat această lume. Numai doctorul nu. Doctorul este condamnat sa ia acasă boli si moarte. În cap retrăind același lucru de mii de ori pe secunde. Și în corpul lui supus la ignorarea ritmului propriei vieți. Ignoră foamea și nevoile fiziologice. Ignoră somnul. Ignoră oboseala. Ignoră frigul.
Operează, consultă, tratează și supraveghează omul.
Cu propria lui viață.
Odată doctor, întotdeauna doctor.
În avion, în sălbăticie, în creierii munților, bătrîn și poate la retras din activitate, dacă este un nevolnic bolnav acest om numit doctor obligat de propria umanitate și cu divina răspundere se coboară în prăpastia răului căutînd să mîngîie și sa aline suferința umană.

Un doctor nu arată umilința dar este în fiecare zi umilit de lume

Un doctor este pînă la propria lui moarte cel care va cauta cu asiduitate și constant sa vindece.
Pentru că si-a dedicat viata acestei meniri. Și-a dedicat peste zece ani de citire și umilință.
Pentru ca nu ne dăm seama cît de mici suntem pînă nu vedem ce complicați suntem făcuți.
Poate un doctor nu arată umilința dar este în fiecare zi umilit de lume, divinitate sau acest univers, spuneti-i cum doriți. Mîndria lui este zdrobită de cîte un prognostic negativ infirmat miraculos de ceva ce noi știm ca exista și ateiștii o neagă. Sau de o evoluție fulminanta și asistam neputinciosi cum pacientul nostru se scurge din mîinile noastre și toată știința noastră nu îl poate ajuta.

Ramona Gorasciuc: Câteva secunde și este prea târziu

Reanimarea nou născutului, acesta ființa plăpîndă, neformată sa fie protejata de frig și de lumea asta atit de vitregă, acest boț de carne ce pîlpîie în măruntaiele mamei lui, această ființă umană incapabilă sa supraviețuiască fără caldura unui adult, e adus la viață în SECUNDE.
Nu mi-a murit încă între mîini nici un micuț. Scriu acum cu privirea încețoșată de lacrimi.
Se împleticesc literele pe tastatura telefonului luminos.
Singurul pacient pentru care am trecut și marea și cerurile în cariera mea de medic pediatru ,pentru care am ignorat orice a fost un copil mort în burta mamei lui.
Nu mai mișca de ore bune și nu știam ca era mort. Era ora prînzului și eram la cantina spitalului și mă sună moașa în urgentă. Am alergat în sala de nașteri și l-am așteptat. Mi-a adus un copil mort. Analizele lui din cordonul ombilical, acea legatura de viața și moarte, arătau ca îi lipsise oxigenul, acest gaz ce e viața, timp de cel puțin minute bune. Erau incompatibile cu viata. Era mort. Dar eu nu știam. Și nici ginecologul. L-a scos cu forcepsul cu tot cu placentă.

Ramona Gorasciuc: Faceți-o pentru ea

Mi l-au pus în față pe o măsuță încălzită și nu am mai avut timp sa întreb pe nimeni nimic. Decît sa fac ce am fost instruită militărește sa aduc orice copil la viață. L-am intubat în secundele ce au urmat, i-am masat inima și i-am administrat adrenalină, i-am umplut corpușorul cu lichide și i-am făcut chiar și o transfuzie de sînge în urgență.
Am depășit timpul de 20 de minute nerenunțând la el. Eram 3 medici. Un alt pediatru era pierdut. Am urlat la el. Un anestezist tînăr mă privea cu milă. Și moașele. Eram sînge pe mască, pe față și pe piept.
Am uitat după un timp sa mă cronometrez și moașele știau ca trebuie sa mă opresc. Și îmi dădeau semne. Dar eu nu am vrut. Anestezistul le-a zis : faceți -o pentru ea. Ea eram eu. Am auzit asta ca prin vis. Îi recuperasem inimioara dar creierul era mort de mult timp. Copilul a murit în reanimare neonatală la alt spital.

Asta trăiește un doctor

A plecat la alt spital și eu plecînd spre casă am plîns 80 de kilometri pînă la Versailles. Am mers direct la biserică. Catolică dar un singur Dumnezeu ne conduce pe acest pămînt. Hohoteam de ore bune și m-am prăbușit pe lespezile de piatră rece. A venit preotul și nu știa ce sa îmi spună și să îmi facă.
S-a pus lîngă mine în genunchi. Atît. Hohotele s-au oprit încet, încet dar lacrimile nu s-au oprit pentru acel copil nici acum.
Cînd m-am dus sa văd părinții, niște oameni amărîți doar ochii ne-au vorbit. Au știut. Au știut ca am făcut tot ce mi-a fost în putere. L-am auzit pe anestezist vorbind. Mama era seacă de lacrimi și puteri. Era uscată de durere.
Asta trăiește un doctor.
A murit un doctor. Dar ce îi pasă lumii întregi de el ?

Sursă foto: Dreamstime