Rasa și următorul colaps liberal

Dar ce se poate spune despre un caz precum cel al lui Ma’Khia Bryant, o adolescentă neagră care a fost împușcată și ucisă săptămâna trecută de către Nicholas Reardon, un polițist alb din Columbus, Ohio, în momentul în care ea își repezea mâna înarmată cu un cuțit înspre o femeie prinsă cu spatele lipit de o mașină?

Ben Crump, avocatul familiei Floyd, a acuzat pe Twitter poliția din Columbus că a ucis „o fată neagră neînarmată de 15 ani”. Valerie Jarrett, fostă consilieră a lui Obama, a scris pe Twitter că Bryant „a fost ucisă fiindcă un polițist alb a decis imediat să o împuște de mai multe ori pentru a întrerupe o luptă cu cuțitul”. Jarrett vrea „Tragere la răspundere” și „Luptă pentru justiție”.

Un punct de vedere alternativ: poate că, într-o interacțiune care a durat 11 secunde, polițistul Reardon nu a avut timp suficient pentru a „detensiona” situația, așa cum i se reproșează acum că nu a procedat. Și poate că simpatia noastră ar trebui să încline mai mult nu spre potențiala făptașă a unui atac violent, ci spre polițistul care a salvat o viață neagră – mai precis pe cea a lui Tionna Bonner, care a fost la un pas de a avea cuțitul lui Bryant împlântat în ea, notează Bret Stephens, conform nytimes.com

Îndoctrinarea politică forțată nu ar trebui să fie un element principal al culturii americane

E un gând pe care mulți americani, poate chiar majoritatea, îl împărtășesc, chiar dacă ei sunt tot mai reticenți să-l exprime cu voce tare. De ce reticenți? Fiindcă în această epocă a politicii „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră” a avea îndoieli în privința noului discurs „antirasist” al stângii înseamnă să-ți asumi riscul de a fi denunțat drept rasist. E mult mai bine să accepți cursurile de diversitate, echitate și includere de la locul de muncă decât să afirmi că îndoctrinarea politică forțată nu ar trebui să fie un element principal al culturii americane la locul de muncă.

Și totuși, acele dubii și îndoieli se regăsesc printre fundamentele a ceea ce se înțelegea odinioară prin liberalism. Rezultatul va fi un colaps liberal similar cu cel de la sfârșitul anilor ’60, când liberalismul a fost distrus vreme de o generație în calitate de forță politică dominantă a Americii.

Din punct de vedere moral și filozofic, liberalismul crede în autonomia individuală, care implică și ideea de răspundere personală. Actualul model de antirasism strâmbă din nas la acel aspect: el împarte lumea în identități rasiale, care la rândul lor sunt guvernate de sisteme de privilegii și neputință. Liberalismul crede în procedură: un proces sau o competiție sunt corecte dacă standardele sunt consecvente și regulile echitabile, indiferent de deznodământ. Antirasismul este hotărât să facă în așa fel încât procedura să ducă la deznodământul dorit. Liberalismul consideră că apelurile la favoritism rasial sunt inerent suspecte, ba chiar jignitoare. Antirasismul aclamă un asemenea favoritism, cu condiția să fie în numele compensării unor nedreptăți trecute.

Și, mai presus de toate, liberalismul crede că adevărul tinde să fie complex, cu o multitudine de nuanțe. Antirasismul este un mare simplificator. Bine și rău. Negru și alb.

Comunitate va fi prost deservită atunci când poliției îi e frică să-și facă treaba

Aici este punctul în care discursul antirasismului va aliena profund americanii cu mentalitate liberală, chiar și în condițiile în care el se înrădăcinează în școli, universități, corporații și alte instituții ale vieții americane.

E posibil să consideri uciderea lui Floyd un simbol al răului și să nu vezi totuși o motivație rasistă la fiecare interacțiune nefericită dintre un polițist alb și un suspect minoritar, inclusiv în cazurile recente de împușcare a lui Adam Toledo în Chicago, respectiv Daunte Wright în Minnesota. E posibil să gândești că poliția face prea multe supoziții despre bărbații negri tineri, uneori cu consecințe tragice, și să admiți totuși că bărbații negri tineri comit infracțiuni violente cu o frecvență teribil de disproporționată. E posibil să crezi că pentru a fi eficientă poliția trebuie să câștige încrederea comunității pe care o deservește și să admiți în același timp că acea comunitate va fi prost deservită atunci când poliției îi e frică să-și facă treaba.

E de asemenea posibil să recunoști că mai avem cale lungă până vom scăpa de rasism și concomitent să obiectezi față de supozițiile prezumțioase și metodele iliberale ale cultului antirasist. Ideea că în America pielea albă îți conferă automat un „privilegiu” e un concept care le este străin milioanelor de muncitori albi care îndură sărăcia de generații și care au fost excluși de la beneficiile programelor de acțiune afirmativă [eufemism pentru „discriminare pozitivă” – n.trad.] din ultimii 50 de ani.

Similar, ideea că discriminarea din trecut sau chiar și inegalitatea din prezent justifică prezența preferințelor rasiale explicite în politica guvernamentală constituie un afront la adresa valorilor liberale – și nu va deveni decât un afront și mai mare pe măsură ce aceste practici se vor răspândi. Primarul din Oakland a aprobat o inițiativă care ar trebui să le asigure o alocație lunară de 500 de dolari familiilor sărace, cu excepția celor albe. Statul Vermont le-a acordat prioritate oamenilor de culoare la vaccinarea anti-Covid-19.

Ibram X. Kendi, cel mai important gânditor antirasist contemporan, argumentează că „unicul remediu pentru discriminarea trecută este discriminarea actuală. Unicul remediu pentru discriminarea actuală este discriminarea viitoare”. Unii liberali vor adera la această perspectivă. Mulți alții se vor trezi că alunecă spre dreapta, tot așa cum a făcut-o o mare parte a unei generații trecute de liberali dezamăgiți.

Victoria răsunătoare a lui Joe Biden și politicile lui progresiste ar trebui teoretic să marcheze sfârșitul epocii lui Reagan în politica americană. Dar să nu fiți surprinși dacă se va dovedi că ele reprezintă preludiul restaurării ei, tot așa cum epoca anterioară de excese progresiste a deschis cândva calea erei Reagan.

Sursă foto: Dreamstime