Dragoș are 35 de ani și este proprietarul unui fabricant de alimente din sudul României. Unii îl văd ca pe un om „aranjat“ – firmă profitabilă, casă arătoasă, mașină scumpă. Ar părea că nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să trăiască într-un permanent concediu, petrecut eventual în destinații cât mai exotice. În realitate, viața tânărului antreprenor arată cu totul altfel: în fiecare zi, cinci-șase întâlniri de afaceri, zeci de telefoane și sute de kilometri parcurși între fabrică, fermă, furnizori și clienți. „Și dacă plec în vacanță la capătul lumii nu-mi pot ieși din ritm, căci sună telefonul încontinuu. Sunt probleme diverse, angajați care au nevoie de sfaturi, colaboratori care vor să știe ce și cât livrează, clienți care au diverse solicitări. Uneori îmi vine să vând tot și să mă retrag“, povestește bărbatul.

La toată nebunia s-a adăugat de curând un nou stres. Firma lui Dragoș este furnizor, printre alții, pentru Auchan și pentru Real. La sfârșitul lui 2012, lanțul francez a anunțat că a cumpărat 20 din cele 24 de magazine Real din România, urmând să le remodeleze și să le opereze sub propria marcă. Așa că cei care livrau produse pentru ambele rețele de hipermarketuri tratează de acum cu o singură companie. Iar perioada de toamnă este aglomerată din acest punct de vedere, căci se discută cantitățile ce vor fi furnizate în 2014, dar și diverse alte clauze contractuale, la loc de cinste aflându-se taxele de magazin (aşa-zisele bonusuri) plătite de furnizor sub formă de procent din cifra de afaceri realizată cu un anumit lanţ comercial. „Când am început negocierile pentru contractele pe anul viitor am fost de-a dreptul șocați: cei de la Auchan ne-au cerut o egalizare retroactivă a condiţiilor comerciale între ei și Real. Cu alte cuvinte, dacă în ultimii trei ani am plătit, să zicem, taxe de 10% din cifra de afaceri către Auchan și 14% către Real, acum ar trebui să plătesc către Auchan încă 4% din cifra de afaceri pe respectivii ani. După calculele mele, ar fi vorba de peste 400.000 de euro, pe care pur și simplu nu am de unde să-i dau“, explică Dragoș, arătând că lucrează pe o piață concurențială, cu marje de profit foarte mici, și că nici el și nici competitorii lui nu dispun de o asemenea sumă.

Colac peste pupăză, cei de la Auchan l-au informat și că va trebui să plătească din nou taxă de intrare în fostele unități Real remodelate, sub motivul că este vorba acum de alte magazine. În aceeaşi situaţie sunt alte mii de furnizori din domenii dintre cele mai diverse.
„Ca în fiecare an, Auchan face o analiză a activității pentru anul în curs cu furnizorii parteneri, încercând în permanență să îmbunătățească împreună colaborarea viitoare și dezvoltarea comună. Obiectivul Auchan este de a oferi cele mai bune prețuri și cele mai adaptate game de produse în favoarea locuitorilor, pentru a susține și îmbunătăți permanent puterea lor de cumpărare, dar și de a asigura perenitatea companiei, acționând, în deplină transparență, cu respectarea legislației și având ca reper codul etic al companiei”, este poziția Auchan România, exprimată de directorul general Patrick Espasa. El  a mai adăugat că firma sa dorește ”să împartă crearea de valoare cu toți furnizorii cu care decidem să avem parteneriate durabile, asigurându-le accesul la o rețea de 31 de hipermarketuri pe întreg teritoriul țării”.

O lege optimistă

Taxele de magazin (o multitudine de taxe cu denumiri care de care mai diverse – de intrare în magazin, de magazin nou, de reamenajare, de creștere a suprafeței de vânzare, de schimbare a codurilor de bare, de marketing, de revistă, de promoție, de listare, de poziționare suplimentară/preferențială/exclusivă, de eșec etc.) încasate de marii retaileri de la furnizori, în cuantum fix sau sub formă de procente din vânzările mărcii respective, au suscitat vii dezbateri în perioada 2008-2009. Firmele care livrau produse lanțurilor de magazine susțineau că acestea din urmă abuzează de poziția lor în piață și le percep bani sub tot felul de motive, le impun preţurile la care să vândă competitorilor sau întârzie prea mult achitarea facturilor şi, în consecinţă, cereau ajutorul autorităților.

Până la urmă, s-a și ajuns la adoptarea unui Cod de bune practici în retail, transpus la finele lui 2009 în Legea privind comercializarea produselor alimentare. Actul normativ încerca să reglementeze mai clar şi mai reciproc avantajos relațiile dintre rețelele comerciale și furnizorii acestora și să elimine măcar o parte din taxele și comisioanele încasate de hipermarketuri. Și, nu în ultimul rând, să ducă la scăderi de prețuri pentru consumatorul final.
Lupul îşi schimbă părul…

Câteva luni mai târziu, Valeriu Tabără, ministrul Agriculturii de la acea dată, admitea că noua lege nu părea să dea rezultate. „Codul de bune practici nu funcţionează din cauza unor înţelegeri dintre furnizorul de produse agroalimentare şi supermarketuri. Nu exclud să existe un anumit tip de înţelegere între cei care comercializează în defavoarea celor care produc“, afirma el.

În primăvara lui 2012, preşedintele Consiliului Concurenţei, Bogdan Chiriţoiu, dezvăluia că instituția pe care o conduce a demarat un studiu asupra efectelor Codului de bune practici, având în vedere că, din primele informații, acesta nu îşi atinsese scopul. „Am fost sceptici încă de la început că această iniţiativă îşi va atinge obiectivele. Aşa că e util să vedem cât mai exact ce efecte a avut“, a spus Chiriţoiu în cadrul unei conferinţe. Un an mai târziu, un document al Consiliului Concurenței arăta că taxele și comisioanele interzise prin Codul de bune practici nu au dispărut, ci doar au fost înlocuite cu altele sau redenumite, așa că impactul în piață este aproape inexistent.

Presaţi din toate părţile

Pentru oamenii de afaceri direct implicați, eșecul reglementărilor este perfect vizibil. „În ciuda tuturor discuțiilor legate de aceste taxe și cu toate legile și ordonanțele emise pentru a le reglementa, lucrurile stau la fel ca acum cinci-șase ani, doar denumirile lor au fost modificate“, confirmă un om de afaceri bucureștean constatările Concurenței. De fapt, spun mai multe surse din piață, ceva s-a schimbat, totuşi: multe rețele comerciale au manifestat în ultima vreme tendința de a crește taxele respective, lucru care s-a repercutat, desigur, asupra prețurilor. „Căci trebuie să știe toată lumea: taxele cu pricina, fie că sunt 2% sau 20% din cifra de afaceri, sunt introduse fără excepţie de producător în prețul final. De fapt, românii finanţează în acest mod investiţiile în infrastructura comercială“, dezvăluie antreprenorul citat mai sus.

Relaţiile dintre magazine şi furnizori nu s-au modificat nici după adoptarea legii dintr-un motiv foarte simplu: cei mai mulți dintre producători (sau, după caz, importatori) acceptă în tăcere condițiile înrobitoare puse de retaileri.
Pentru că, expică reprezentanții Consiliului Concurenței, aceștia din urmă beneficiază de o putere de negociere superioară, având în vedere poziția din ce în ce mai importantă pe care o ocupă în comerțul autohton (unde au depăşit anul acesta, din punctul de vedere al cifrei de afaceri, comerţul tradiţional). În plus, producătorii locali au un grad redus de performanță (asta și pentru că, de obicei, producția autohtonă e atomizată și dispersată), trebuie să facă faţă unui consum intern din ce în ce mai firav și mai sunt amenințați și de concurența din străinătate.

Conform datelor Concurenţei, cu excepţia legumelor şi fructelor, marea majoritate a produselor de larg consum din hipermarketuri şi supermarketuri sunt fabricate în România, însă ponderea lor scade uşor în fiecare an, competitorii de peste hotare făcându-şi din ce în ce mai mult simţită prezenţa.

Fără şanse

Puținii furnizori care se revoltă și încearcă să schimbe ceva o fac, de cele mai multe ori, în spatele ușilor închise, în timpul sesiunilor de negocieri cu retailerii. În unele cazuri, însă, atunci când le ajunge cuțitul la os, unii dintre ei fac publice disputele cu hipermarketurile. Conform unui articol publicat de site-ul antitepari.ro, o firmă din București (GSL Logistic) a cerut falimentul Carrefour România în urma unui conflict pornit de la ceea ce GSL a descris ca fiind comportamentul abuziv al lanțului de hipermarketuri, care l-ar fi înlăturat din rândul furnizorilor rețelei fără a respecta termenii contractuali. Procesul contra Carrefour a fost înregistrat în iunie 2013 la Tribunalul București și în data de 27 noiembrie 2013 a avut loc al doilea termen al acestuia, nici informaţiile despre cele întâmplate în instanţă şi nici opinia Carrefour despre acest caz nefiind disponibile până la trimiterea revistei la tipografie.

Aparent, însă, șansele de a câștiga o dispută legală cu un mare retailer sunt de la bun început infime, deoarece, potrivit surselor noastre, contractele semnate de furnizori conțin foarte puține obligații pentru hipermarket, dar sunt pline de condiții și clauze de care trebuie să țină seama furnizorii (de la unele chestiuni normale, privind calitatea produselor ori desfășurarea livrărilor, până la unele cel puțin discutabile, privind taxele de magazin mai sus pomenite, modul în care se stabilesc prețurile, în care au loc reducerile ori în care se fac plățile  – de obicei, furnizorul trebuie să-și achite facturile emise de magazin în 7-10 zile, iar penalitățile de întârziere pot ajunge și la incredibilul nivel de 10% pe zi; de cealaltă parte, plățile făcute de magazine către furnizor se fac de obicei în termen mult mai lung, care, în plus, poate fi modificat prin negociere în decursul contractului).

Dacă raporturile reale dintre marile firme de comerț și furnizorii lor sunt de cele mai multe ori învăluite în mister, un lucru este clar: atât timp cât nu se vor uni (Consiliul Concurenței le recomandă constituirea de asociații), producătorii locali nu vor avea un cuvânt de spus în fața giganților retailului. Ideea ar fi bună, spun oamenii de afaceri, dacă ar putea să aibă încredere în competitori. Experiențele anterioare, susțin ei, le-au arătat, însă, că sunt mari șanse ca aceștia să treacă pe neașteptate de partea „inamicului“.

10% din produsele de larg consum vândute în România în anul 2000 se comercializau prin magazine moderne.  13 ani mai târziu, situația s-a schimbat radical

Acest articol a apărut în ediţia print numărul 48 a revistei Capital din săptămâna 2-8 decembrie 2013