Gheorghe Tudose are aproape 60 de ani și câș­tigă, ca muncitor într-o fabrică de lângă Brașov, circa 1.300 de lei. „Cu banii ăștia de-abia supraviețuim. Pe vremea cealaltă lucram tot la uzină, luam vreo 2.500 de lei pe lună, iar banii ne ajungeau și pentru mâncare, și pentru haine, și pentru un concediu la mare, ba chiar puteam pune deoparte“, spune el. Statisticile seci spun că prețurile au crescut de vreo patru mii de ori între 1989 și 2013. Cu alte cuvinte, un leu de pe vremea comunismului valorează azi 40 de bani. Asta înseamnă, printre altele, că un salariu mediu din 1989 (3.000 de lei) echivalează azi cu 1.200 de lei (sau cu doar 75% din salariul mediu de 1.600 de lei noi înregistrat în luna iunie a acestui an). Sau, luând-o altfel, teoretic, Gheorghe Tudose câștigă azi echivalentul a 3.250 de lei din urmă cu un sfert de secol.
Pentru destule produse, calculele arată că acestea erau într-adevăr mai scumpe în România comunistă decât în cea capitalistă. Un ou, de exemplu, costa 1,50 lei la sfârșitul anilor ’80 și este în jur de 40 de bani azi. Adică puteam cumpăra 2.000 dintr-un salariu mediu atunci și de două ori mai multe în prezent. Același salariu mediu era suficient pentru 30 de kilograme de cafea în 1989 (azi ajunge pentru 65 de kilograme), pentru 250 de litri de ulei (față de 320 azi), iar matematica avantajează prezentul și în cazul unor produse precum zahărul, untul, berea, carnea de porc, energia electrică și cam toate electrocasnicele și electronicele.
De partea cealaltă se află produse precum laptele (650 de litri puteau fi achiziționați în 1989 dintr-un salariu mediu, cam 450  mai pot fi cumpărați azi), brânza (1.500 kilograme în 1989 față de 1.000 azi), ziarele (6.000 față de 800-1.200 azi) sau biletele la film (dintr-o leafă medie în 1989 se puteau achiziționa 500 de intrări la cinema, față de numai 100 în prezent). În aceeași categorie se află țigările, benzina, încălzirea centralizată sau transportul cu metroul, care erau mai accesibile în 1989 decât astăzi.

Există o explicație
Deși cifrele de mai sus sugerează că este greu de desemnat un câștigător, mulți dintre compatrioții noștri privesc la perioada comunistă ca la una în care puterea de cumpărare era semnificativ mai mare. În primul rând, pentru unii dintre ei chiar așa era: pe vremea aceea erau salariați, iar acum sunt pensionari, schimbare care vine în orice societate însoțită de o reducere a veniturilor disponibile. În al doilea rând, lista de cheltuieli de azi este semnificativ mai lungă decât cea de acum 24 de ani. Pe ea au apărut lucruri la care nici nu visam pe atunci: de la telefonie mobilă, internet și cablu TV la zeci de produse cosmetice ori pentru curățenie sau de la a doua mașină la concedii petrecute în străinătate. Ca să nu vorbim de bogăția de oferte, care ne face să achiziționăm mai multe lucruri decât ne trebuie cu adevărat.
Sociologii și economiștii țin să mai sublinieze un aspect: prețurile de dinainte și de după 1990 nu sunt perfect comparabile. În primul rând, pentru că există diferențe majore între calitatea produselor și serviciilor. „Este suficient să ne gândim la o Dacia 1310 pe care plăteam atunci 70.000-80.000 de lei (adică 13-16 salarii medii pe economie) și la o Dacia Logan modelul de bază, care costă 30.000 de lei (adică 19 salarii medii pe economie). Aparent Loganul este mai scump, însă, chiar și fără a lua în calcul avansul tehnologic, între Dacia de azi și Dacia de atunci nu este nicio legătură“, spune Radu T., șeful unui service auto din Capitală.

Ieftin doar în teorie
În plus, unele prețuri din trecut erau mici doar în aparență. În noiembrie 1987, un decret semnat de Nicolae Ceaușescu introducea cote pentru consumurile de electricitate și gaze. Astfel, o familie cu patru persoane care locuia într-un apartament cu trei camere avea dreptul să consume 35 KWh pe lună iarna și 25 KWh vara, la prețul de 0,65 lei pe KWh. În cazul depășirii acestor niveluri prețul creștea vertigions – un leu/KWh pentru depășiri cu până la 5%, doi lei/KWh pentru depășiri de 5%-10% și trei lei/KWh pentru întreaga cantitate consumată până la reîncadrarea în cotele stabilite.
Și pentru consumul de gaze se stabiliseră limite stricte. Familia dată exemplu mai sus avea dreptul la 1.200 de metri cubi pe an, indiferent care erau nevoile reale (suprafața locuinței, cât de bine era izolată termic, care era sistemul de încălzire, cât de scăzute erau temperaturile exterioare). Pentru cei care se încadrau în cote, prețul era de un leu/mc, iar pentru cei ce le depășeau cu 5%-10% ajungea la trei lei/mc, urmând ca livrarea gazelor să fie sistată la depășirea cu peste 10% și întreruptă definitiv în caz de repetare a depășirii. Cu alte cuvinte, cei care reușeau să se încadreze în cote puteau cumpăra 4.600 KWh și 3.000 mc de gaze dintr-un salariu mediu în 1989, față de doar 3.200 KWh și 1.250 mc în prezent. Pentru cei care își doreau ceva mai mult confort, alternativa era să plătească mai mult (ajungând să-și permită numai 1.000 KWh din leafa medie) sau să riște debranșarea de la rețeaua de gaze.
Nu în ultimul rând, cele mai multe din prețurile de pe vremea comunismului (mai ales din ultimul deceniu) aveau o componentă ascunsă: timpul de așteptare până la intrarea în posesia produslui dorit, care varia de la câteva ore petrecute la coadă până la patru ani de așteptare pentru livrarea unui autoturism nou.

4.000 De atâtea ori au crescut prețurile între 1989 și 2013. Serviciile s-au scumpit cel mai mult, arată statisticienii.

"Acest articol a apărut în ediţia print numărul 38 a revistei Capital din săptămâna 23 -29.09.2013"