Se aude şi astăzi prin popor că nu s-ar fi făcut nimic în ţara asta fără liderul născut la Scorniceşti. Oare să fie adevărat? Oare nu cumva regimul comunist ascundea ceva în spatele acestor idei simple pe care trebuia să le creadă şi să le repete un popor ce nu avea parte nici măcar de suficientă mâncare şi era umilit la lungile cozi pentru o coajă de pâine ce trebuia să fie vândută tare pentru a nu creşte consumul?
Grânarul Europei nu avea pâinea cea de toate zilele, dar oamenii repetă astăzi ca o placă de patefon lozincile regimului. Oare pentru ce era nevoie de mult metal şi din ce în ce mai bun calitativ şi mai scump? Adevărul este unul singur, exact ca-n ideologia comunistă: Iosif Stalin a fost încântat de modelul american şi a trecut la copierea fabricilor cu un zel specific mişcării totalitare. Avea nevoie de mult oţel pentru a produce maşini de război în număr cât mai mare şi cu o masă deosebită.
Spionii i-au raportat ceea ce se producea peste ocean şi liderul de la Kremlin a decis că trebuie să copieze cuirasatele din clasa Colorado, cele înarmate cu câte opt tunuri de calibrul 406 mm. Au sosit date noi şi s-a trecut la varianta cu câte nouă piese grele, dar atacul declanşat de germani în iunie 1941 a dus la întreruperea proiectului gigantic.
Stalin nu s-a dat bătut şi a cerut mai mult oţel, ceea ce Nicolae Ceauşescu a făcut peste ani şi două combinate uriaşe la Galaţi şi Călăraşi urmau să reverse fluvii de metal spre industria constructoare de maşini. Capacităţile din Târgovişte adăugau aliaje de înaltă calitate. Este interesant de observat însă că autoturismele din România erau puţine şi de slabă calitate.
Unde se ducea metalul cel mai bun? După modelul oferit de Stalin, Nicolae Ceauşescu a dirijat cantităţi enorme spre fabricile de armament, ceea ce genera un nivel de trai scăzut. Era un detaliu lipsit de importanţă pentru conducătorul care nu avea nici cea mai mică legătură cu poporul român.
Oamenii spun şi astăzi că au fost făcute eforturi pentru plata datoriei externe şi că unele sacrificii erau absolut necesare pentru atingerea acestui succes măreţ, unic în istoria planetei. Este prea greu ca poporul român să vadă şi un alt fenomen ce se desfăşura aproape în paralel cu achitarea creditelor: creşterea producţiei de armament de cea mai bună calitate.
Au intrat în producţie începând din anul 1977 tunurile antitanc de calibrul 100 mm, arme performante ce puteau să fie folosite şi împotriva infanteriei. Proiectilul exploziv era considerat prea slab şi au fost comandate piese de calibrele 130 şi 152 mm, piese grele ce necesitau camioane performante pentru deplasare şi pentru transportul muniţiei. Au fost produse şi tunuri antiaeriene pentru apărarea trupelor. Aruncătoarele de mine au intrat în producţie de serie.
Cel mai mult oţel intra însă în vapoarele de luptă ce erau asamblate în secret la Mangalia. Oamenii se distrau la plajă şi nici nu bănuiau ce construieşte regimul comunist la câţiva paşi. Populaţia a fost înfometată de dragul armelor.
Conta să aibă armele necesare cuceririi planetei în numele comunismului.