Din studiile pe care le-am văzut până acum, România e ţara din Europa cu cel mai mic indice al încrederii generalizate, de doar 10%, faţă de 67%, cât are prima ţară din listă. Altfel spus, România e ţara în care oamenii au cea mai mare neîncredere unii în alţii; practic, din zece oameni care sunt în jurul tău, despre nouă crezi că fac, sau că nu ar ezita să facă, ceva care e împotriva intereselor tale: angajaţii despre angajatori, cli
Din studiile pe care le-am văzut până acum, România e ţara din Europa cu cel mai mic indice al încrederii generalizate, de doar 10%, faţă de 67%, cât are prima ţară din listă. Altfel spus, România e ţara în care oamenii au cea mai mare neîncredere unii în alţii; practic, din zece oameni care sunt în jurul tău, despre nouă crezi că fac, sau că nu ar ezita să facă, ceva care e împotriva intereselor tale: angajaţii despre angajatori, clienţii despre furnizori, contribuabilii despre funcţionarii statului etc. Prin urmare, toată lumea îşi ia măsuri preventive de apărare şi, nu de puţine ori, se şi răzbună pe „agresori“. Asta e uşor de înţeles, e una dintre trăsăturile umane ancestrale.
Ce e specific României şi zilelor noastre, însă, e răzbunarea anticipativă: te răzbuni pe cineva nu pentru că ţi-a făcut ceva, ci pentru că eşti convins că, dacă ar avea ocazia, ar face-o! Cam cum făceau, până de curând, mulţi candidaţi care primeau o ofertă neinteresantă din partea angajatorului şi, în loc să refuze politicos („vă mulţumesc pentru ofertă, însă nu cred că e cea mai avantajoasă pentru mine…“), nu pierdeau ocazia să îl şi pedepsească pe „inamic“: „Vai, dar mă faceţi să râd, sunteţi firmă cu pretenţii, cred că şi pizzeria din colţ mi‑ar fi făcut o ofertă mai bună…“ Dacă nu o zicea chiar cu aceste cuvinte, atunci se putea citi clar pe chipul şi pe zâmbetul candidatului. Câţi manageri şi antreprenori nu au trecut prin asta în România şi câţi dintre ei nu au visat la momentul în care să se răzbune pentru umilinţele prin care au trecut? Ei bine, momentul acela a venit! Şi, fără îndoială, ăsta e abia începutul. Unii dintre ei o recunosc deschis – şi chiar cu satisfacţie -, alţii doar în discuţiile private, iar unii o fac chiar împotriva voinţei lor, fără ca măcar să-şi dea seama. Cât timp legea cererii şi ofertei va fi principalul „arbitru“ de pe piaţa muncii, fie ea din România, fie de aiurea, lucrurile se vor întâmpla la fel, cu o perfectă ciclicitate. Unii vor uita foarte repede această lecţie, când vor reveni „la putere“, alţii o vor ţine minte toată viaţa şi vor trage ceva învăţăminte. Oricum, din poziţia mea privilegiată de observator, vă pot spune că e un spectacol pe cinste…
George Butunoiu, managing partner, George Butunoiu SRL