În anul 2013, pacienţii vor avea un nivel ridicat de acces la medicamente? Mediul de business românesc va deveni predictibil şi mai puţin dificil? Sunt semne că sistemul de sănătate românesc s-a aşezat pe drumul cel bun?
Sunt întrebări fireşti, care se ridică la o privire de ansamblu asupra situaţiei actuale a sistemului de sănătate românesc. Accesul pacienţilor la medicamente de ultimă generaţie este una dintre cele mai mari probleme ale sistemului de sănătate. Se zice că suntem prea săraci ca să ne permitem medicamente de ultimă generaţie. Dar e corect să punem problema aşa, atâta timp cât sunt oameni pentru care aceste medicamente reprezintă şansă la viaţă? Cine are dreptul să judece care oameni pot trăi şi care nu? Sunt oameni bolnavi care duc în fiecare zi o luptă cu boala şi au nevoie de terapii care să-i ajute să se recupereze mai repede, să fie mai eficiente şi cu mai puţine efecte adverse, sau, în cazul bolilor cronice, de medicamente care să le prelungească speranţa de viaţă şi să le asigure o calitate mai bună a vieţii. Este oarecum o ironie că românii, deşi în 2007 au intrat în UE şi ar fi trebuit să beneficieze de drepturi similare cu europenii, de fapt, chiar de atunci, de șase ani, nu au putut să se trateze cu niciun medicament nou disponibil în UE.
Totuşi, va însemna 2013 accesul pacienţilor la medicamente noi? Previziunile aşa arată. Primul pas a fost făcut. Metodologia de evaluare a tehnologiilor medicale a fost publicată, producătorii de medicamente şi-au depus dosarele, iar autorităţile anunţă că de la 1 august lista va fi funcţională. Dar, în sistemul de sănătate, toate-s vechi şi nouă-s toate. Taxa clawback este o altă măsură care în timp, din cauza tuturor schimbărilor prin care a trecut, s-a dovedit că afectează producătorii şi pacienţii, deopotrivă. Niciunul dintre mecanismele de clawback discutate în ultimii trei ani, inclusiv mecanismul actual al taxei, nu permite predictibilitate pentru mediul de business. Producătorii de medicamente achită integral diferenţa dintre bugetul alocat de autorităţi şi consumul real de medicamente, în condiţiile în care bugetul nu ia în considerare nevoile reale ale pacienţilor români, iar taxa se aplică la preţul de la raft, care include şi adaosul distribuitorilor şi farmaciştilor. În anul 2012, la bugetul sănătăţii s-au dus sume impresionante (peste 1,5 miliarde de lei) aferente acestei taxe, cu care producătorii au susţinut în fapt sistemul. Ne-am bucura să ştim că aceste sume au ajuns la pacienţii români și că ei au fost cei care au beneficiat de această susţinere.
Teoretic, sistemul de sănătate românesc se îndreaptă pe drumul cel bun, a crescut alocarea din PIB pentru sănătate de la 3,9% la 4,4%, iar pentru unele aspecte esenţiale soluţiile sunt în curs de implementare sau în curs de negociere. Timpul ne va arăta dacă teoria va fi confirmată şi de practică.
Oana-Martha Igrişan,
director de comunicare ARPIM