Maximo Park sau îmblânzirea rebelilor
Au trecut doar trei ani de când, cu ajutorul prietenilor şi a unui disc demo de vinil înregistrat acasă, un grup de cinci băieţi din Newcastle s-a lansat în muzică fără să aibă altceva decât ambiţie şi mult talent. După un prim album, intitulat „A Certain Trigger“ şi considerat de critici drept unul dintre cele mai bune debuturi ale anului 2005, Maximo Park s-au întors în forţă; „Our Earthly Pleasures“, cel de-al doilea album al lor, a fost lansat la începutul lunii aprilie. Aidoma colegilor lor de generaţie Franz Ferdinand sau Bloc Party, Maximo Park aparţin unei tradiţii care vine din muzica post-punk a anilor 1980, ai cărei exponenţi erau, la data respectivă, formaţii precum Television sau Joy Division. În versiunea sa actuală, post-punk-ul reuneşte, de fapt, trupe cu linii muzicale destul de diverse – de la The Strokes, care practică un rock dur şi lipsit de compromisuri până la variante ceva mai soft, în maniera, să zicem, formaţiei americane The Killers (al căror ultim album cuprinde câteva piese cu o melodicitate amplă, ce aminteşte de U2 la mijlocul anilor ‘80).
La debut, Maximo Park păreau să fie nişte purişti ai genului; în majoritatea lor, piesele de pe „A Certain Trigger“ aveau un tempo rapid, dominat de bas, de acorduri sumbre de chitară şi erau încărcate de o tensiune aproape ameninţătoare. Criticii şi fanii au admirat lipsa lor de prejudecăţi şi aerul proaspăt pe care îl aduceau. Succesul a venit repede: o nominalizare la Mercury Prize şi concerte la care biletele s-au vândut în întregime şi în… zece minute!
Acest al doilea album al formaţiei păstrează, în mare măsură, atributele care au consacrat trupa: versuri inteligente, uneori cu jocuri de cuvinte sofisticate, un solist (pe nume Paul Smith) cu o voce excelentă, melodii pline de emoţie şi o energie aparent inepuizabilă. În schimb, ceva s-a schimbat faţă de perioada debutului: piesele şi-au pierdut aerul de improvizaţie a unor puşti, pasionaţi şi rebeli, în favoarea unor orchestraţii mai ample, mai melodice, mai melancolice. Într-un anumit sens, cei cinci băieţi din Maximo Park s-au maturizat – ceea ce nu este neapărat un semn că şi muzica lor e mai bună; fanii care i-au descoperit cu încântare odată cu prima lor apariţie discografică s-ar putea să nu accepte „îmblânzirea“ idolilor lor. Pe de altă parte, cei care îi vor descoperi acum îi vor accepta mai uşor, graţie accesibilităţii materialului muzical.
Totuşi, dacă treci peste această schimbare, „Our Earthly Pleasures“ nu e deloc rău. Câteva piese sunt realmente printre cele mai bune ale formaţiei: „Girls Who Play Guitars“, prima de pe album, e percutantă şi energică; ritmul săltăreţ din „Books from Boxes“ oferă un contrapunct aproape ironic unor versuri care relatează o despărţire dureroasă; „Sandblasted and Set Free“, melancolică şi depresivă, are nişte versuri foarte poetice; iar „Parisian Skies“ este, cu siguranţă, printre cele mai bune producţii ale trupei. Una peste alta, Maximo Park reuşesc să confirme aşteptările şi să îşi câştige alte cohorte de fani.
Maximo Park: Tom English (tobe), Duncan Lloyd (chitară), Paul Smith (voce), Archis Tiku (bas), Lukas Wooller (keyboard). Formaţia britanică şi-a lansat recent cel de-al doilea album, intitulat „Our Earthly Pleasures“
