Al patrulea film al regizorului mexican Alejandro Gonzàlez Iñàrritu, Babel, pare deja principalul favorit la Oscaruri. Cu şapte nominalizări, Babel se află în urma lui „Dreamgirls“, un musical dramatic inspirat de povestea grupului The Supremes, care a adunat opt, dar avantajul peliculei realizate de Iñàrritu şi scenaristul Guillermo Arriaga (cei doi au mai făcut împreună „Amores Perros“ şi „21 Grams“) este nominalizarea la titlul de cel mai bun film. Babel a cucerit deja un Glob de Aur pentru cel mai bun film şi premiul pentru cea mai bună regie, anul trecut, la Cannes.
Turnat în patru ţări de pe trei continente – SUA, Mexic, Maroc şi Japonia – şi vorbit în cinci idiomuri (engleză, spaniolă, berberă, japoneză şi limbajul semnelor), filmul lui Iñàrritu este, într-un anumit sens, o ilustrare contemporană a parabolei biblice. Filmul derulează în paralel patru poveşti, dezvăluind încetul cu încetul firele care le leagă. Susan (Cate Blanchett) şi Richard (Brad Pitt) sunt un cuplu de turişti americani aflat în vacanţă în Maroc, încercând să-şi refacă mariajul după moartea unuia dintre copii, când ea e rănită de un glonţ tras în joacă de fiul unui păstor marocan. Ceea ce urmează ameninţă să se transforme într-un incident internaţional, în vreme ce, dincolo de Atlantic, cei doi copii ai cuplului ajung în Mexic împreună cu bona lor, Amelia (Adriana Barraza), la nunta fiului acesteia. Între timp, în Tokio, o adolescentă surdă, pe nume Chieko (Rinko Kikuchi), se confruntă cu urmările emoţionale ale sinuciderii mamei sale şi, în acelaşi timp, cu acceptarea dificilă a handicapului ei de către cei din jur. În ciuda statutului, superstaruri ca Blanchett şi Pitt fac nişte roluri reţinute – un contre-emploi bine-venit mai ales pentru Pitt -, în timp ce Kikuchi şi Adriana Barraza (amândouă nominalizate la Oscarul pentru cel mai bun rol secundar) duc o bună parte din greutatea filmului – în special Barraza, impecabilă într-un rol plin de nuanţe.
Şi totuşi, scenariul lui Arriaga e destul de convenţional: în lipsa interpretărilor actorilor sau a imaginii absolut senzaţionale, semnată de Rodrigo Prieto, care basculează între un Tokio futurist şi multicolor şi tonurile şterse ale Saharei, povestea ar fi destul de lipsită de substanţă. Ceea ce rămâne, nu sunt neapărat dramele personajelor, cât mai ales un efect eliberator, al faptului că ele pot fi totuşi comunicate, dincolo de diferenţele lingvistice şi culturale ale Babelului modern în mijlocul căruia trăim.
BOX-OFFICE (mil. USD, BRUT)
SUA 27,6
Spania 9,3
Mexic 6,7
Germania 4,7
Franţa 3,9
Australia 3,6
Global 81,3
