Un film violent şi inteligent
Pretextul scenaristic care ţine în picioare o franciză cinematografică precum seria de filme cu Jason Bourne („The Bourne Identity“, 2002, „The Bourne Supremacy“, 2004 şi, în fine, „The Bourne Ultimatum“, abia intrat pe ecranele din România) e visul oricărui producător de la Hollywood: un ucigaş amnezic, care omoară fără să ştie de ce, o organizaţie secretă (CIA, în acest caz) care îl vrea mort şi o căutare disperată a propriei identităţi a personajului. Trei filme până acum, unul mai bun ca altul, şi un actor – Matt Damon – care a ajuns să se identifice până la indistincţie cu un rol de James Bond criminal şi lipsit de amintiri.
Vorbim, probabil, de cel mai bun thriller al acestei veri, un film de acţiune care te lipeşte de scaun timp de aproape două ore, ultima parte a unei serii care a avut încasări de ceva peste 500 de milioane de dolari cu primele două producţii.
Această serie a avut dintotdeauna ceva aparte faţă de restul producţiilor de gen: reţeta scenariului e suficient de laxă încât să lase cale liberă imaginaţiei scenariştilor să lanseze urmăriri epuizante, lupte impecabil coreografiate, un ritm infernal al acţiunii şi, desigur, o mulţime de asasinate. Elementul în plus este acest personaj straniu şi ataşant – jucat de Matt Damon, în această ultimă parte, cu o hotărâre crâncenă de a afla, în sfârşit, cine este cu adevărat Jason Bourne. Damon, un actor deja consacrat ca vârf al generaţiei sale, joacă magnific; în spatele expresiei sale dure, lipsite de viaţă, nu mai există nimic din căutarea angoasată a propriei identităţi, din drama sa vizibilă, deşi adânc ascunsă. Doar din nuanţe şi semitonuri, Matt Damon face un rol cu adevărat mare. Dacă, de obicei, reţeta Hollywoodului cere ca un astfel de subiect să implice torturi ale conştiinţei, aici nu mai e vorba de aşa ceva – doar de o căutare frenetică, în spatele căreia nu se întrevede niciun sens ultim şi nicio speranţă de redempţiune.
Regizorul ultimelor două părţi ale trilogiei (se pare că nu va mai exista şi o a patra), Paul Greengrass, reuşeşte la rândul său un tur de forţă; o asemenea demonstraţie de talent cinematografic nu s-a mai văzut de ani buni, de la „Speed“ şi „Twister“ încoace. Ritmul acţiunii e absolut sufocant, cu nişte urmăriri epuizante, care par să nu se mai termine. La fel, Greengrass – care şi-a lucrat mâna în excelentul „United 93“ – e un maestru al turnajelor de scene de acţiune; într-una din scene, duce lucrurile la un cu totul alt nivel, filmând o luptă corp la corp într-o singură cameră. Dacă există un soi de ethos al violenţei pe marele ecran (una dintre temele favorite ale Hollywoodului, cel puţin dacă ne gândim la filme ca „Născuţi asasini“ sau la ralentiurile estetizante cu scene de luptă ale regizorului John Woo), atunci întruchiparea lui cea mai bună se găseşte în acest film, care face din crimă atât un subiect demn de o imagine lucrată până în cele mai mărunte detalii, cât şi unul de reflecţie. Violenţa poate fi gratuită, de obicei, în thrillerele americane; aici nu este deloc aşa. Din nou: e cel mai bun film de acţiune din această vară – asta pentru că este şi cel mai inteligent.
