Acest sistem presupune ca înainte de intervenţia chirurgicală şi imediat după aceasta, pacientul să consume alimente bogate în calorii, pentru a avea mai multă putere de recuperare. Mai mult, pacientul nu trebuie să stea la pat după operaţie, ci trebuie să meargă cât mai curând posibil. Deşi pare o metodă controversată, pacienţii trataţi astfel au avut mai puţine complicaţii post- operaţorii decât ceilalţi, iar durata de internare s-a scurtat cu 50%. Pe lângă alimentaţie, medici folosesc şi tehnici chirurgicale mai puţin invazive pentru a grăbi recuperarea.

Această metodă de recuperare a fost practicată prima oară în anul 1997, în Danemarca, de căte profesorul Henrik Kehlet, care crede că nu există niciun motiv viabil pentru care pacienţii ar trebui înfometaţi înainte şi după intervenţiile chirurgicale suferite.

Ulterior, în 2002, metoda sa revoluţionară a fost testată şi în Marea Britanie, în chirurgia colorectală, iar în 2009 a fost extinsă şi la alte specialităţi. Teoria principală este că dacă pacienţii sunt bine hrăniţi înainte şi după intervenţiile
chirurgicale nu vor pierde din greutate, ceea ce înseamnă că se vor recupera mai repede, din moment ce muşchii nu îşi pierd puterea. Astfel, pentru a evita scăderea în greutate a pacienţilor care nu pot ingera hramă solidă după operaţie, medicii îi hrănesc pe aceştia prin tuburi în timpul intervenţiei şi după aceasta, cât este nevoie.

În doar trei ani, ponderea spitalelor din Marea Britanie care oferă posibilitatea acestei recuperări rapide asistate a crescut la 86% din totalul spitalelor publice. Potrivit medicilor britanici, provocarea majoră la nivel mondial este mentalitatea medicilor şi a pacienţilor mai ales, care s-au obişnuit cu gândul de a sta în spital multă vreme la orice intervenţie chirurgicală şi îsi fac un bagaj "de călătorie lungă" pentru acest sejur neplăcut.

O astfel de metodă ar face probabil bine sistemului sanitar românesc, împovărat de numărul mare de internări, care consumă peste 50% din bugetul CNAS. În România se înregistrează una dintre cele mai mari rate de spitalizare din Uniunea Europeană: 21.513 internări la 100.000 de locuitori, . În comparaţie, în alte state europene numărul de internări este cu mult mai mic decât la noi în ţară: în Belgia erau în acelaşi an doar 15.866 de internări la 100 de mii de locuitori, iar în Franţa, 17.155. Singurii care ne întrec sunt bulgarii, care au avut, în 2007, 22.655 de internări la suta de mii de locuitori, în timp ce olandezii şi englezii stau cel mai bine la acest capitol: doar 10.931 şi, respectiv, 12.869 de internări.

Rapoartele Băncii Mondiale arată că aproximativ 40% din pacienţi internaţi în spitalele româneşti ar fi putut fi trataţi în asistenţă de zi sau ambulatorie.