Primul moment este acela în care faimosul regizor Andrei Șerban povestește cum ideologia Woke l-a alungat în 2019, după 27 de ani de profesorat, dintr-o mai mult decât meritată poziție pe viață, aceea de profesor emerit la Columbia University, notează Mirel Curea în noul editorial de pe evz.ro.

La Columbia University este un fel de socialism care merge spre comunism, e o noua forma de comunism.  Corectitudinea politica este un fel de icter galben al Americii. Am fost chemați noi, profesorii de la Școala de Actorie, în care eu eram șeful Scolii de Actorie, și ni s-a spus că trebuie să facem o comisie în care să angajam un profesor nou, pentru ca cineva se pensionase și rămânea un loc liber.

Eram cinci – șase profesori. Ne-a spus decăneasa Scolii de Arta că suntem prea mulți profesori albi, prea mulți profesori bărbați heterosexuali și este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferință o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, daca este un bărbat, de preferință să fie portorican sau de culoare, „sigur nu poate fi cineva cum ești tu, Andrei”, mi s-a spus, „care ești un bărbat care a fost căsătorit, care ești heterosexual și care ai copii. Si-atunci am întrebat: daca din toți candidații se întâmplă ca acela care este de departe cel mai pregătit sa-i instruiască pe acești studenți care cheltuie o groaza de bani să vină să învețe, este un alb, cu familie, este căsătorit? Mi s-a răspuns: „Nu! Nu-l puteți lua pe acest om!”.

Era o discuție de principiu, nu aveam pe nimeni pregătit pentru acest post. După care, s-a adeverit că cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat și a fost luat altcineva, care era o persoană gay, de culoare. Ăsta a fost deja un punct în care am simțit că iau o decizie contra voinței mele, că sunt necinstiți, și că eu sunt șeful comisiei, si că eu accept ceva pentru că mi se spune, pentru că mi se ordona. Mă simțeam iar în comunism!

Apoi, a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenți, unde veneau tineri din toată lumea, nu doar din California si nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o audiție, vine un transsexual, un băiat care a decis să devină fată. Îl întreb ce-a pregătit și-mi răspunde că a pregătit monologul Julietei. Julieta este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, era imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum trei ani poate fi Julieta.

Putea să încerce alte roluri. Și l-am întrebat: „Altceva nu ai decât Julieta?”, si-a zis „Nu! Vă deranjează?” Imediat a simțit că am îndoieli. I-am răspuns: „Nu mă deranjează, dar nu știu cum aș putea crede că tu ești Julieta”. A spus monologul și, după ce a ieșit, restul comisiei care era lângă mine a început să mă blameze, că de ce nu pot eu să cred că el poate fi Julieta. „Pentru că nu pot să cred!”, le-am răspuns eu, „nu pot să cred că el poate juca Julieta și nu pot să cred că, dacă el vine student la Columbia, eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată de trei ani de zile și să-l învăț să fie Julieta. Nu pot! Aș fi necinstit față de mine însumi, dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și-am plecat!

O asemenea experiență oribilă îl face pe omul obișnuit să se ducă direct în partea opusă, în cealaltă extremă, și să aștepte, cu speranța ca evoluțiile să ducă la schimbări radicale, care să-i dea dreptate și satisfacție, să-l răcorească, cum se spune. Ei bine, al doilea moment, și aici Andrei Șerban dă măsura superiorității sale intelectuale, timpurile peste ocean s-au schimbat, dar regizorul român privește noile realități cu aceiași ochi, folosește aceeași măsură. O face într-un tulburător text intitulat Vești New Yorkeze – Lucrând la un nou Turandot, la Atena, apărut zilele trecute în publicația Agenda LiterNet. Preiau din publicația menționată doar câteva fragmentele la temă:

Strada de lângă Columbia University, unde locuim, e din nou plină de mașini de poliție. Odată cu primăvara, au început iar protestele studenților, în mare parte pro-Palestina. Azi, ca în orice zi, o nouă veste bombă: Trump a ordonat să fie tăiată contribuția federală de 400 de milioane de dolari, reprezentând aproximativ un sfert din bugetul operațional anual al Columbia University – un pas justificat ca „răspuns la inacțiunea conducerii universității față de hărțuirea persistentă a studenților evrei”.

E adevărat că a fost șocant când protestatarii scandau „Jos Israelul, moarte evreilor”. Cine ar fi crezut că după Auschwitz se vor mai auzi asemenea cuvinte! Protestele de anul trecut din campusul Columbiei, cauzate de războiul din Gaza, au declanșat o dezbatere incendiară la nivel național pe tema libertății de expresie, a antisemitismului și a intervenției poliției în campus, instigând demonstrații similare în toate universitățile. Să nu uităm că mișcările woke și cancel culture s-au născut în mediul academic, ceea ce a fost desigur o motivație suplimentară pentru Trump să „pedepsească” Columbia.

Cum am trăit pe propria-mi piele efectele nefaste ale woke-ismului și corectitudinii politice, mă felicit pentru intuiția de a fi renunțat la profesorat și la direcția școlii de teatru, căreia mă dedicasem timp de aproape trei decenii, atunci când am simțit că spiritul malefic al cenzurii comuniste, de care fugisem din România, începea să se instaureze în universitățile americane. Ca mulți alții, ascult știri pe diverse canale americane și ce aud este o viziune apocaliptică despre viitor, nu doar în mediul academic, ci în viață în general, pe toate planurile. Știu, „viziuni apocaliptice” au tot fost, nu e prima nici ultima; și mai știu că înțelept ar fi să rămân calm, amintindu-mi că nici acum nu e sfârșitul lumii, dar nu e ușor.

Atmosfera e apăsătoare; chiar și prin fereastra apartamentului nostru se aud scandări repetate și tobe din ce în ce mai agresive de la Barnard College (școală parteneră a Columbiei). Simt nevoia de aer. De ceva timp încerc să mă concentrez pe un proiect extrem de dificil și e greu, nu-mi găsesc liniștea. Dana e plecată cu o prietenă la o expoziție la Met-Museum și, cum vacarmul crește, decid să ies ca să aflu ce se întâmplă, însoțit, ca de obicei, de cățelul nostru, Rocco.

La intrarea în cunoscutul campus universitar, întotdeauna deschis oricui, mi se cere legitimația. Acum accesul e restricționat. Sunt proteste și din cauza aceasta. Renunț și, protejat de Rocco, mă strecor printre mașinile de poliție. Suntem amândoi veseli să evadăm în Riverside Park, unde el își poate găsi prieteni de joacă, iar eu puțină liniște ca să mă gândesc la proiectul viitor.

E vorba de ultima operă a lui Puccini, Turandot, pe care o voi monta la Greek National Opera pentru a fi prezentată în cadrul Festivalului Atena / Epidaurus 2025. […] Așezat în liniște pe bancă în parc (un mic și temporar turn de fildeș), mă întreb cum ar fi dacă o femeie ca Turandot ar instaura o dictatură, un stat polițienesc, și ar porni un atac răzbunător contra misoginismului și cruzimii bărbaților de-a lungul istoriei, cu scopul final de a-i elimina.

Îmi imaginez că teroarea, isteria și teama ar domina. Decapitări în masă, pedepse fizice contra celor care protestează ar fi rezultatul sângeros al oricărei provocări împotriva sistemului. Mulțimea, în mare măsură înfricoșată, ar părea supusă, temându-se de brutalitatea pe care Turandot o exercită. Ping, Pang și Pong, deveniți niște oportuniști politici, colaborează cu puterea în speranța că vor prospera. Întrebarea e de fiecare dată ce îl atrage pe Calaf spre Turandot. Cu greu poate cineva înțelege acțiunile ei extreme și empatiza cu personajul sadic și aparent inuman pe care îl vedem în ea. E Calaf condus de ambiția de a o cuceri și a o supune, e și el un predator ascuns sub aparența de îndrăgostit romantic? Sau vede că în spatele monstruoasei măști se ascund probleme mari, personale și politice, și că, mai presus de tot, ea ascunde o imensă singurătate și dorința unei adânci relații umane?! Nu ajung la o concluzie. Tot nu știu cum se va încadra acest nou Turandot în vechile ruine de sub Acropole, dar mai e timp.

Deschid telefonul. Iar știri alarmante. Trump vrea să impună o nouă direcție artelor și se așteaptă un program explicit privind noua sa politică a culturii. La Kennedy Center, unde s-a auto-numit noul patron, mulți membri ai board-ului, artiști și alte personalități și-au dat demisia, ca protest față de politica trumpistă, care ar putea fi definită: cancel the cancel culture. Vom asista oare la o alternanță infinită între cancel stânga/dreapta? Un război al cui are puterea contra celui care nu o are? Știu, istoria se repetă…

Soarele începe să se ascundă după noii zgârie nori. Rocco, obosit și sătul de libertate, s-a așezat lângă mine, pe bancă. Nu pare că-i pasă nici de Trump, nici de Turandot. Dana sună ca a ajuns acasă și ne așteaptă. Pornim și noi. Îmi imaginez că va trebui să facem iar slalom printre polițiști, dar se pare că protestele s-au oprit, echipajele de poliție s-au redus. Probabil mâine se reia totul de la capăt.

Mă gândesc: Ce bine că plecăm la Atena curând! Dar veștile din toată Europa, zguduită de noua direcție pe care pare s-o adopte America, sunt și ele neliniștitoare. Cum ne pregătim pentru viitorul incert pe care îl anunță acest prezent haotic? Și ce importanță mai are un spectacol în acest moment? Sunt curios să aflu la premieră, pe 1 iunie 2025.

Sunt mut de admirație în fața capacității regizorului de a trece peste propriile sale amărăciuni și de a ignora tentația satisfacției mărunte, în folosul observării micrometrice a realității. Cel mai probabil, acest dat al său a contribuit și el la uriașa anvergură artistică a genialului regizor.