Pe tot parcursul celor trei ani de viaţă ai Codului fiscal, problematica sediilor permanente a rămas cumva în umbră. Astfel, deşi există un articol de lege dedicat descrierii sediului permanent, punerea în practică este o cu totul altă poveste.

Conform definiţiei, „sediul permanent este un loc prin care se desfăşoară integral sau parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent“. Aceasta nu înseamnă neapărat că orice activitate desfăşurată în România de către o companie sau de către o persoană fizică nerezidentă intră sub incidenţa prevederilor privind sediul permanent. Acelaşi art.8 detaliază ce este şi ce nu este un sediu permanent, iar normele de aplicare aduc explicaţii suplimentare. Sediul permanent nu este însă o formă de organizare a activităţii, precum este aceea de societate comercială sau de persoană fizică autorizată. Nu se înregistrează la registrul comerţului sau la judecătorie, ci doar la administraţia fiscală. Altfel spus, este un concept pur fiscal, prin care se stabileşte în ce măsură o persoană fizică sau juridică nerezidentă este obligată să se înregistreze fiscal şi să plătească taxe în România.

Un bun exemplu în ceea ce priveşte diferenţa dintre forma juridică de organizare a activităţii şi încadrarea fiscală este reprezentanţa. Reprezentanţa este acea formă organizatorică sub care societăţile comerciale, organizaţiile economice şi organizaţiile nonprofit străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
Autorizarea reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine se face de către Ministerul Economiei şi Comerţului, conform prevederilor Decretului-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine. În prezent, această atribuţie o are Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.

Conform Legii nr. 122/1990, reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte de comerţ, aceste reprezentanţe neavând calitatea de persoană juridică.

Autorizarea reprezentanţelor organizaţiilor nonprofit străine intră sub incidenţa OG nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, prin aprobarea de către Guvern şi înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti.

Din punct de vedere fiscal. o reprezentanţă poate fi reprezentanţă sau sediu permanent, regimurile fiscale aplicabile fiind complet diferite. Cel mai avantajos este regimul fiscal aplicabil reprezentanţelor, fiind şi mult mai simplu. Doar că trebuie înţeles faptul că organizarea activităţii sub forma unei reprezentanţe nu determină în mod automat aplicarea regimului fiscal de reprezentanţă – aşa cum este reglementat de Codul fiscal.

O reprezentanţă se poate declara sediu permanent

Este posibil, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Codul fiscal, o reprezentanţă să se declare sediu permanent, având obligaţia să depună declaraţii de impunere la organul fiscal teritorial în raza căruia este înregistrat sediul permanent ca plătitor de impozite şi taxe, conform legii.

Recent, prin apariţia Ordinului ANAF nr. 1415/2007, a devenit operaţională o prevedere legală cuprinsă în normele de aplicare a art.8 din Codul fiscal. Această prevedere are ca principal scop urmărirea activităţii nerezidenţilor pe teritoriul României astfel încât să se poată identifica mai uşor acele situaţii care ar necesita declararea sediilor permanente.

În mod concret, este vorba de pct.21(1) din normele metodologice date în aplicarea art.8 din Codul fiscal:
„21. (1) Persoanele juridice române, beneficiare ale unor prestări de servicii de natura activităţii de lucrări de construcţii, de montaj, activităţi de supraveghere, activităţi de consultanţă, de asistenţă tehnică şi orice alte activităţi, executate de persoane juridice sau fizice străine nerezidente au obligaţia să înregistreze contractele încheiate cu aceşti parteneri, la organele fiscale teritoriale în a căror rază persoanele juridice române îşi au domiciliu fiscal, conform legii, potrivit procedurii instituite prin ordin al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.“

Conform Ordinului nr. 1.415/ 2007, înregistrarea contractelor se realizează prin depunerea la organul fiscal competent a „Declaraţiei de înregistrare a contractelor iniţiale/ adiţionale (conexe) încheiate cu persoane străine nerezidente“, cod MEF: 14.13.01.40/n.

Termenul de înregistrare este de 15 zile de la data încheierii contractelor. Se pune întrebarea dacă este vorba doar de contractele care se încheie după data intrării în vigoare a ordinului (17 octombrie 2007) sau şi de cele aflate deja în derulare. La fel, se pune întrebarea dacă nu cumva ar trebui declarate şi acele contracte terminate la data de 17 octombrie 2007, dar încheiate după data apariţiei obligaţiei de declarare (introdusă prin nr. HG 1.861/ 2006 şi intrată în vigoare la 29 decembrie 2006).

Actul normativ nu răspunde, din păcate, în mod concret la aceste întrebări, lăsând contribuabilii să decidă în vreun fel sau altul. Pentru că, dacă avem în vedere termenul de 15 zile, o serie de contracte aflate în derulare vor fi declarate evident cu întârziere – fără ca persoanele juridice române să se afle cu adevărat în culpă. Totuşi, conform pct. 21(1) din normele metodologice, obligaţia de declarare a contractelor respective există, chiar dacă forma de declarare s-a stabilit mult mai târziu, prin ordin ANAF.

Informaţiile care se transmit prin intermediul declaraţiei au în vedere datele de identificare ale personei fizice sau juridice străine, statul de rezidenţă şi adresa, numărul şi data contractului, perioada de desfăşurare a activităţii şi obiectul contractului.

În ciuda termenului scurt de completare şi depunere a declaraţiei, ANAF nu a reuşit până la data scrierii acestui articol să vină în ajutorul contribuabililor, formularul nefiind încă inclus în lista formularelor fiscale (aflată pe site-ul instituţiei) şi neexistând nicio aplicaţie care să ajute la completarea declaraţiei în format electronic.

Interdictie

• Reprezentanţele nu sunt abilitate să facă acte de comerţ, neavând calitate de persoană juridică.