O gi-kata (celebrul kimono alb din filmele de acţiune japoneze), o centură colorată, în funcţie de cât eşti de priceput, mănuşi, un baston. Echipat cu toate aceste accesorii, poţi să iei liniştit calea sălii de arte marţiale şi să îţi descarci nervii acumulaţi peste zi.

„Forma de karate pe care o predau este destul de grea, iar oamenii cu multe responsabilităţi sunt cei mai indicaţi să o practice. Aceasta, datorită faptului că oamenii de acest tip sunt foarte ambiţioşi, perseverenţi şi ţin la amănunte“, explică Marcela Roman, sensei (profesor sau antrenor, n.r.) în cadrul clubului A.G.K.R. (Asociaţia Goju Kai România). „Cei mai mulţi practicanţi de karate“ (liber şi competiţional) sunt premianţi, studenţi emeriţi, masteranzi şi doctoranzi, continuă Roman, iar cei care nu fac parte din această majoritate au o inteligenţă emoţională impresionantă.“ Ca în toate formele de arte marţiale, numele disciplinei trimite către o întreagă filozofie de viaţă. În acest caz e vorba de „forţă şi supleţe“. „Cel care vine pentru autoapărare învaţă să-şi coordoneze mişcările bazându-se pe forţa adversarului, cei care vin pentru performanţă învaţă autocontrolul, iar cei care vin să se relaxeze – şi care de fapt vin să se bată – învaţă să lupte pentru a nu lupta niciodată“, descrie Marcela Roman tehnica Goju.

Deşi aparţine tot sferei artelor marţiale, ju jitsu se bazează mai degrabă „pe dezvoltarea personală decât pe latura sportivă“, spune Gabriel Neacşu, antrenor cu vechime al Ju Jitsu Club, consultant de management în viaţa de zi cu zi şi o persoană care a călătorit de-a lungul şi de-a latul Orientului în căutarea tradiţiilor locale. Cu o medie constantă de 20 de cursanţi, clubul are un target destul de ridicat, format din manageri şi intelectuali, motiv pentru care nu este deschis decât duminica, atunci când amatorii sunt aşteptaţi să-şi „verse năduful“ adunat în restul săptămânii. Tehnicile utilizate în ju jitsu provin din metodele de luptă ale samurailor şi ale războinicilor ninja („un fel de Poliţia Română, respectiv SRI“, după cum explică Gabriel Neacşu pentru necunoscători).

Ju jitsu pune accentul pe „trucuri“; astfel, dacă mişcările care presupun cea mai multă forţă sunt flotările şi genuflexiunile, în schimb, încă din prima şedinţă, vei învăţa cum să faci o priză de mână. Apoi, pas cu pas, îţi vei însuşi tehnici mai complexe, precum strangularea, loviturile la mâini şi la picioare şi chiar utilizarea armelor. Deşi te poate prinde, indiferent de specializare, totuşi, cei mai potriviţi pentru practicarea ju jitsu par să fie oamenii din vânzări. „Ca la orice training de vânzări, dobândeşti o nouă abilitate, şi, ca de fiecare dată când înveţi ceva nou, relativ exclusivist, îţi creşte încrederea în tine“, afirmă Neacşu. Până acum, contractele clubului au fost încheiate cu companii care au sub 100 de angajaţi, însă, în perspectivă, planul lui Gabriel Neacşu este de a-şi oferi serviciile şi multinaţionalelor.

Tehnici ninja pentru vânzări

V-au pasionat mai degrabă filmele cu Rocky decât cele cu Jackie Chan? Atunci puteţi întotdeauna să vă descărcaţi frustrarea faţă de şefi sau de parteneri direct pe sacul de box. „Sunt amator în acest domeniu. L-am descoperit acum patru ani şi am fost iniţiat de un fost boxer. Mă eliberează de energia negativă şi mă face să-mi păstrez echilibrul necesar pentru a face faţă rutinei. Este, totodată, o cale de «izbăvire», dacă îl combini cu lectura «tare», gen Nietzsche sau Osho“, se confesează Călin Dorin Marian, general manager al companiei clujene de transport internaţional Preeria.

Însă, prin comparaţie cu alte sporturi de apărare şi luptă, boxul nu este prea accesibil, sălile sunt relativ puţine, iar majoritatea antrenorilor, aflaţi, la rândul lor, în număr mic, au tendinţa de a se concentra asupra celor care vor să facă performanţă – şi mai puţin să le dea o mână de ajutor amatorilor care vor să se descarce de stresul de la muncă. În Bucureşti, de pildă, sunt doar trei săli mari de box, toate aflate în patrimoniul unor cluburi sportive, rivale prin tradiţie: Rapid, Steaua şi Dinamo. 

Artele marţiale – de la spirit la pumni

Deşi puţină lume cunoaşte acest lucru, boxul este considerat tot o artă marţială, ca şi karate, ju jitsu, taekwondo, judo etc. Primele forme de box au apărut în Imperiul Roman, însă sportul a devenit popular abia în secolul XVIII, în Marea Britanie. Începând din 1945, peste 350 de boxeri au murit în ring. Totuşi, potrivit unui studiu realizat în 1984 de doi profesori americani, boxul are o rată a mortalităţii relativ mică, de 1,3 la 100.000, cu mult inferioară celei înregistrate în cursele de cai (128 la 100.000), alpinism (51 la 100.000) şi chiar în fotbalul american (3 la 100.000). Boxul profesionist este interzis în Norvegia, Islanda, Cuba, Iran şi Coreea de Nord.

Din 1973 şi până la căderea comunismului, cursurile de karate au fost interzise pe întreg teritoriul URSS. Cu toate acestea, sportul a continuat să fie practicat în ilegalitate, în sute de „şcoli“ răspândite în periferiile marilor oraşe.

Practicienii artelor marţiale se plâng că în ultimele decenii domeniul a fost „parazitat“ de impostori. Cel mai adesea, aceste şcoli sunt cunoscute printre specialişti sub termenul de „McDojo“.