Fara a gresi, se poate spune ca satul Ampoita, apartinand de comuna Metes, este uitat de lume. Drumul de acces, lung de opt kilometri, care porneste din drumul national Alba Iulia - Zlatna, arata la fel ca pe vremea constructorilor de megaliti. Adica, jalnic. Autobuze circula doar din an in Pasti, iar pentru autoturisme este o adevarata aventura sa haladuie in aceasta zona.Stonehengeul romanesc a starnit o vie agitatie atat in randul arheologilor, cat si in cel al cautatorilor de inedit si senza
Fara a gresi, se poate spune ca satul Ampoita, apartinand de comuna Metes, este uitat de lume. Drumul de acces, lung de opt kilometri, care porneste din drumul national Alba Iulia – Zlatna, arata la fel ca pe vremea constructorilor de megaliti. Adica, jalnic. Autobuze circula doar din an in Pasti, iar pentru autoturisme este o adevarata aventura sa haladuie in aceasta zona.
Stonehengeul romanesc a starnit o vie agitatie atat in randul arheologilor, cat si in cel al cautatorilor de inedit si senzational. Din „centrul” satului, cel dornic de necunoscut trebuie sa faca kilometri buni peste rape si dealuri pentru a gasi sanctuarul. Ajuns acolo, are parte de o deceptie totala. Nici vorba de menhire.
Turistii
sunt entuziasmati
E un aliniament circular cu diametrul de vreo opt metri din pietre de calcar, care pot fi ridicate de doi insi cu bicepsii mai dezvoltati. Ceea ce a fost decopertat a si fost ingropat. In arheologie se spune conservare „in situ”. Localnicii spun ca a fost aparat nu de oameni, ci de cirezile care pasc prin apropiere. Banii pentru sapaturi s-au terminat, astfel incat arheologii de la Alba Iulia si-au strans lopetile si au revenit pe plaiuri mai civilizate. Se spune ca niscaiva francezi ar dori sa finanteze continuarea cercetarilor. Dar, deocamdata, totul ramane in stadiul de proiect, iar monumentul ramane in uitare pana la gasirea de noi fonduri.
Turistii care vin in sat si care pierd autobuzul rablagit au de ales intre mersul pe jos si calatoria cu carul cu boi. Zona este splendida si merita orice efort. Munti, verdeata, stanci. Peste tot locuinte cochete care asteapta turistii dornici de impresii exotice. In zona mai exista pesteri neexplorate, iar legendele locului vorbesc despre „olosi” (uriasi), ziduri ciclopice, valve si lumini ciudate. Toate acestea reprezinta un veritabil magnet pentru oraseanul dornic sa scape, cel putin pentru cateva zile, de atmosfera unei lumi supertehnologizate. In sat, multi si-au construit si cabanute, pentru refugiu de vacanta sau pentru sfarsit de saptamana.
Nici localnicii nu au ramas mai prejos. Multi dintre ei si-au amenajat locuintele pentru a le putea inchiria turistilor. Acestea sunt curate si dotate cu toate instalatiile necesare unui sejur mai mult decat decent.
Pretul unei camere este de-a dreptul derizoriu: intre 25.000 si 50.000 de lei. In rest, numai necazuri, care umbresc imaginea bucolica a zonei. Iluminatul public este ca si inexistent, iar cele cateva posturi telefonice din sat au fost montate datorita interventiilor repetate ale localnicilor care lucreaza sau au lucrat la RomTelecom. Pe vreme ploioasa, drumul devine de-a dreptul impracticabil, speriindu-i chiar si pe turistii cei mai vajnici.
Oamenii locului muncesc din greu, incepand de la o varsta frageda. Principala lor ocupatie este cea de a creste animale. Dar nici aceasta indeletnicire nu le da multe satisfactii banesti. De vreo trei ani, laptele nu mai este colectat. Abia acum se vorbeste insistent de un particular ce intentioneaza sa puna in circulatie o cisterna care sa colecteze laptele strans de localnici. Nici cu painea situatia nu este mai roz. Acest aliment de baza este adus doar de trei ori pe saptamana in sat. Desi ocupatia de baza a localnicilor este cresterea animalelor, „bastinasii” sunt profund nemultumiti de pasunile comunale. Intr-adevar, acestea sunt pline de scaieti si de balarii, prin care vitele sau oile razbesc cu greu. Pentru aceasta situatie jalnica ei ii acuza de dezinteres si delasare pe diriguitorii de la Primaria Metes. Batranii isi amintesc de perioada interbelica, atunci cand, conform spuselor lor, „pasunile erau matasoase ca lacrima.”
Intre timp, localitatea imbatraneste. La scoala generala merg peste 70 de copii, in clasele I-IV, invatand impreuna, dat fiind ca exista un singur invatator si numai o mana de tanci.
Turistii nu vad mai nimic din aceste necazuri. Ei vin sa se bucure de frumusetile zonei. Localnicii povestesc cu vadita mandrie despre faptul ca multi occidentali poposesc in satul lor. Ei vin sa exploreze pesterile sau sa zboare cu deltaplanul sau cu parapanta. Atat turistii autohtoni, cat si cei straini, sunt entuziasmati de frumusetea zonei, dar si de izolarea atat de mult dorita de un om stresat de avatarurile sfarsitulu de secol XX.
La Ampoita exista un bufet cochet, cu mese sub umbra unor copaci seculari. Locul este batut atat de localnici cat si de turisti. Patroana, Ani Luha, s-a intors in satul natal dupa ce a iesit anul trecut la pensie.
Ofurile unei
intreprinzatoare
Tot atunci, infiinta Asociatia Familiala Lacrima. Din pacate, nu prea are cu ce sa se laude. Trebuie sa pastreze preturi extrem de mici, deoarece oamenii din zona nu prea au bani.
Desi zona Ampoita beneficiaza de facilitatile acordate pentru zonele defavorizate, ea nu a vazut nici un fel de imbunatatire din punctul de vedere al comertului. „Este infernal – mi-a spus. Ni s-au pus taxe si accize infernale. Numai anul acesta am platit cinci milioane taxe pe scaune, adica pe banci, si inca un milion pentru tigari. Daca o tin tot asa, intr-o zi am sa ma satur, o sa inchid dugheana si o sa plec.” Ea considera ca daca nu s-ar pune atatea taxe, banii proveniti din beneficii i-ar investi in turismul rural. Si continua: „Este putina populatie, deci putin profit, mai ales in extrasezon. Vara, mai ales la sfarsit de saptamana, vin sute de masini din Alba. Dar cum se termina sezonul, raman doar localnicii. Deci totul este in pierdere. „Localnicii spera ca recentele descoperiri arheologice vor relansa turismul din zona. Seara, in fata unei sticle de bere sau a unei zmeurate autohtone, dezbat subiectul cu ardoare. Ei vad deja drumul asfaltat, o cale de acces spre sanctuare si mii de turisti dornici sa vina in satucul lor. Apoi, parca trezindu-se la realitate, incheie sec si trist: „N-o sa iasa nimic. Nu-s bani.”
Asa-zisul Stonehenge romanesc, dincolo de boom-ul mediatic de cateva zile, risca sa ramana in uitare, la fel ca si alte zone ale tarii care pot atrage mii de turisti din toate colturile lumii, dornici sa vada locuri incitante si un peisaj care sa-i lase cu gura cascata.
Peter Leb