In zadar ne mandrim cu faptul ca nu am acceptat un Consiliu Monetar pentru dirijarea politicii monetare a tarii, daca nu avem curajul de a aproba reducerea taxelor de import pentru niste componente la camioanele Roman, unic producator in tara, componente care ar ridica performantele camioanelor pe care tot noi le vom cumpara cu bani de la buget, indiferent ca sunt bune sau proaste.
Trebuie sa-i dam dreptate profesorului irlandez John Bradley, care a declarat presei romane: „Nu mi-ar placea sa traiesc intr-o tara in care FMI dicteaza”.
Pentru starea actuala a economiei, raspunderea o poarta in egala masura Guvernul si Fondul Monetar International, autorul politicii economice aplicate in ultimii trei ani.
Si iata cateva realizari. In raport cu populatia ocupata, rata somajului a ajuns, in luna iunie a.c., la 10,9%, incluzand si pe cei ce beneficiaza sau nu de drepturi banesti. Modul de raportare statistica a somerilor nu-i include insa si pe cei care au renuntat sa-si mai caute un loc de munca si ca urmare nu mai sunt in evidente. La fel, modul de inregistrare a fortei de munca din agricultura (sa lucreze 15 ore pe saptamana in activitati agricole) permite practic inregistrarea tuturor locuitorilor apti de munca din mediul rural ca ocupati in agricultura, deci un alt segment al somajului mascat.
Mai grav decat somajul insasi a fost crearea unei mentalitati ca se poate trai fara grija zilei de maine, pe seama statului. Diletantismul ex-primului-ministru Ciorbea, care se lauda cu disponibilizarile din Valea Jiului, s-a vazut abia cand minerii si-au terminat banii primiti drept compensatie. In orice tara, daca disponibilizarile colective sunt insotite de masuri ale statului pentru recalificare, la noi, autoritatile si-au amintit de someri abia cand s-au terminat banii.
Lipsa unei strategii industriale exonereaza insa de raspundere Ministerul Muncii, care poate spune ca nu stie care ar putea fi cerintele de recalificare a fortei de munca. Mai mult decat atat, fondurile din sprijin extern avand aceasta destinatie nu sunt folosite. Este cazul programului RICOP finantat de Uniunea Europeana, in valoare de 100 milioane euro, aflat in pericol de a fi anulat din cauza neprecizarii cerintelor concrete din tara.
Nici in prezent nu este clar cine ar trebui sa elaboreze strategia. Potrivit statutului initial al FPS, proiectat de firma Coopers&Librand, dupa modelul privatizatorului unic Treuhand Anstalt din Germania, Fondul Proprietatii de Stat trebuia sa se ocupe de restructurarea si managementul performant al industriei. Calitatea activitatii sale este exprimata azi, in mod sintetic, de gradul de utilizare al capacitatilor de productie din industria prelucratoare: 57,6% la sfarsitul semestrului I 1999.
Desi s-a stiut de la bun inceput ca includerea reprezentantilor FPS in consiliile de administratie a mii de intreprinderi nu putea fi decat formala, totusi, patronul a refuzat orice amestec al ministerelor (departamentelor) de ramura in elaborarea unor strategii. La randul sau, Ministerul Industriei, pentru a elabora o strategie, ar fi trebuit sa cunoasca ratiunea deciziilor de lichidare, vanzare sau disponibilizare luate in cazul unei intreprinderi, pentru a sti ce mai ramane de prognozat si planificat.
Ar fi suficiente numai doua exemple: rafinariile Vega si Petrotel, care au fost trecute pe lista de lichidare si care s-au privatizat, dupa ce salariatii au adus argumente cu pietre in geamurile prefecturii din Ploiesti. Si muncitorii respectivi ar fi putut deveni „rentieri Ciorbea”.
Statutul de rentier, pe termen lung, a fost extins si in alte domenii de activitate. In comert, clasa rentierilor a fost creata prin preluarea in gestiune de catre societatile comerciale a lanturilor de magazine din orase, pe care le dijmuiesc dupa plac. Toate termenele de privatizare au expirat, dar ele apartin tot primariilor si FPS.
Rentierii din turism (societatile comerciale) dau unitatile in locatie de gestiune oricui, numai celor ce se pricep la aceasta meserie nu.
Si in agricultura a fost creata o importanta clasa de rentieri, prin faptul ca 60% din suprafata agricola se afla in proprietatea orasenilor. In mediul rural, cei cu profesiunea de baza agricultor detin mai putin de 20% din suprafetele agricole. In prezent, este pe cale sa se excluda de la productia agricola noi suprafete, prin desfiintarea IAS-urilor, masura atat de draga Bancii Mondiale. Singura propunere realista in aceasta problema a avut-o presedintele Senatului, care a acceptat ca IAS-urile sa fie arendate, si numai ulterior sa fie concesionate si activele. Altfel se va produce acelasi jaf ca in cazul CAP-urilor, fermele agricole fiind transformate in cel mai bun caz in service-auto. Rezultatul va fi inca doua milioane de hectare teren arabil trecut in parloaga. De fapt, pierderile actuale ale IAS-urilor reprezinta subventiile neacordate de stat, prezente insa in orice stat european.
Rentierii din banci si-au plasat banii in titluri de stat, care aduc dobanda minima (anulizata) de peste 100%, fara sa se mai chinuie sa verifice riscul unor credite. Oricum statul acopera pagubele din credite neperformante.
Daca la acest peisaj mai adaugam faptul ca, in prezent, fiecare salariat trebuie sa sustina 1,2 pensionari prin contributii la asigurari sociale – fondurile de pensii fiind spulberate de inflatie – avem un tablou cuprinzator al eficientei programului de transformare a Romaniei in piata de desfacere, inclusiv pentru produse agricole de import, in care prea putina lume mai lucreaza.