Reorganizare judiciară. Insolvență. Probleme vechi și noi

Legislația insolvenței are ca obiectiv principal asigurarea securității circuitului civil prin punerea la dispoziția debitorilor aflați în dificultate a unor mecanisme care să poată conduce, eventual, la salvarea acestora. Reglementările legale trebuie, totuși, să realizeze un echilibru pentru ca această nevoie a debitorului să poată fi controlată, pentru evitarea abuzurilor

Sunt de semnalat însă câteva aspecte problematice ridicate de reorganizarea judiciară, atât din perspectiva reglementării anterioare (Legea nr. 85/2006), cât și din cea a noii reglementări (Legea nr. 85/2014), acesta fiind domeniul unde abuzul debitorului poate fi mai pregnant.

Modificarea drepturilor creditorilor

Unul din efectele cele mai importante ale reorganizării în vechea reglementare consta în modificarea definitivă a drepturilor creditorilor conform planului, odată cu confirmarea sa. Chiar dacă, ulterior, planul eșua, un creditor căruia prin plan creanța îi fusese redusă, nu mai avea posibilitatea să-și satis­facă diferența cu ocazia falimentului determinat de insuccesul planului.

Această soluție radicală este modificată pozitiv de noua reglementare, care prevede că în cazul intrării în faliment se va reveni la situația din tabelul definitiv (minus sumele achitate cu ocazia executării planului). Cu alte cuvinte,  dacă debitorului i se dă o șansă și se aprobă un plan de reorganizare, iar acesta eșuează, creditorii trebuie repuși în situația anterioară.

Transferul de bunuri în cadrul reorganizării

Similar cu reglementarea anterioară, și cea nouă prevede ca măsuri adecvate de punere în aplicare a planului, printre altele: transmiterea bunurilor debitorului sau lichidarea lor. Aceste variante distincte, dar care aparent vizează aceeași operațiune juridică, anume transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, a generat și va continua să genereze probleme în cazul debitorilor care își exercită abuziv drepturile. Mai exact, dacă în cazul lichidării avem reguli clare de vânzare menite să asigure expunerea pe piață a bunurilor și maximizarea sumelor obținute, nu există o reglementare expresă în cazul „transmiterii“ de bunuri. Așadar, în mod abuziv, un debitor cu sprijinul unor creditori pot propune și aproba în plan vânzarea directă a unui bun la o anumită valoare predeterminată, în pofida opoziției altor creditori și a posibilității existenței unor oferte superioare celei menționate în plan. Pentru evitarea acestui risc, era important ca și în cazul „transmiterii“ de bunuri, să se menționeze în mod expres obligativitatea respectării regulilor de la lichidare.

Creditorii garantați

Una din particularitățile procedurii insolvenței este înscrierea în tabelul definitiv a creditorului garantat doar până la valoarea obiectului garanției stabilit prin expertiză – urmând ca diferența de creanță să fie trecută la creanțe chirografare, cu un drept de preferință în cazul în care obiectul garanției este valorificat la o sumă superioară celei de evaluare. Pentru a clarifica poziția creditorului garantat, în noua reglementare se arată că dreptul de preferință se păstrează și în cazul eșuării planului și trecerii la faliment. Deși această modificare este pozitivă, creditorul garantat rămâne neprotejat în cazul în care planul are succes, însă vânzarea bunului se face la o valoare mai mare decât cea de evaluare. Mai exact, deși creditorul garantat are un drept de preferință pentru diferență, acesta face parte din categoria chirografară, și în cazul aprobării unui plan prin care grupa creditorilor chirografari nu primește distribuiri, atunci creditorul garantat își pierde dreptul pentru diferență, deși este posibil ca vânzarea să aibă loc la o valoare mai mare decât cea expertizată. Așadar, ar fi fost utilă și acoperirea acestei situații, pentru a asigura deplina eficacitate a garanției și protecția creditorului.

Evaluările experților

Pentru evaluările făcute în cadrul procedurii, reglementarea anterioară nu includea o procedură specială de contestare a rapoartelor respective. Acest lucru a generat dificultăți în practică, precum și o jurisprudență divergentă. Astfel, unele instanțe au considerat că împotriva unui raport de evaluare se pot face obiecțiuni în mod direct, în completare cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Împotriva încheierilor de solu­ționare a obiecțiunilor, partea nemul­țumită de soluție care ataca cu recurs soluția judecătorului – sindic, s-a găsit în situația de a se lovi de refuzul de soluționare al instanței de recurs (cu motivarea că încheierile privind rapoartele de expertiză se atacă doar odată cu fondul). Din cauza acestui neajuns, alte variante au fost contestarea raportului administratorului judiciar, în care se însușeau concluziile raportului sau se dădea eficacitate acestuia, precum contestația la tabelul definitiv, în cazul raportului de evaluare a obiectului garanției. Față de acestea, este de bun augur introducerea în noua reglementare a unei proceduri de contestare pentru orice rapoarte de evaluare. Totuși, termenul de formulare a contestației este de 5 zile de la publicarea în BPI a anunțului cu privire la depunerea raportului la dosar.

Acest aspect poate avea inconveniente practice, deoarece termenul este scurt și este posibil ca un creditor să nu aibă acces la dosarul cauzei pentru a studia raportul în acest termen și pentru a formula obiecțiunile necesare. Desigur, administratorii și lichidatorii judiciari vor juca aici un rol important în punerea la dispoziție a documentelor necesare părților interesate.

Cătălin I. Radbâţă, Avocat Senior, NNDKP