Tocmai aţi participat la o şedinţă de bloc unde s-a discutat aprins pe marginea instalării repartitoarelor de căldură? Cum că e obligatoriu să fie instalate, că e sfârşitul lumii dacă asta nu se va întâmpla cât mai repede, că iată cum îşi umplu unii buzunarele pe seama amărâţilor de locatari şi aşa mai departe?

Poate vă consolează să aflaţi că mai sunt mulţi alţii în aceeaşi situaţie. Sau poate că nu şi vă întrebaţi cât o să mai continue nebunia asta. Este evident că există tot felul de interese. Este unul general, legat de raţionalizarea consumurilor pe fondul unei preocupări legate de protecţia mediului, încălzirea globală etc. Şi alte multe interese mult mai pragmatice, legate de modul în care, concret, unul sau altul poate face o afacere bună de pe urma oportunităţilor care apar.

Ceea ce ne supără însă destul de tare este indecizia legiuitorului în legătură cu interesele pe care le promovează. Dacă este să vorbim de interesul pentru problema concretă legată de finanţarea repartitoarelor, costurile de exploatare şi eficienţa sistemului în sine, acesta pare să nu fie nici măcar pe lista lui de opţiuni.
Despre ce legiuitori vorbim? Ei bine, nici în legătură cu acest aspect nu pare să existe un consens. Fiind vorba de un serviciu comunitar de utilităţi publice, toată lumea se înghesuie să legifereze câte ceva, astfel încât avem legi, avem norme, regulamente-cadru şi tot aşa. La fel, toată lumea se înghesuie să sancţioneze tot ce se poate şi, încă, se pare, mai e loc pentru aşa ceva sau, în orice caz, există posibilitatea. Aproape că le plângem de milă operatorilor de utilităţi publice dacă nu ne-ar fi atât de milă de noi, utilizatorii de rând.

Multe întrebări, puţine răspunsuri

Dar să încercăm să căutăm un fir roşu în tot acest talmeş-blameş de reglementări. Vom ajunge mai curând să punem întrebări decât să dăm răspunsuri dar, nu-i aşa, şi acesta poate fi considerat un început.
Şi chiar începem cu Legea nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică, lege care prevede următoarele:

„Art. 29. – (1) În cazul consumatorilor dintr-un condominiu, alimentaţi printr-un branşament termic comun, sunt obligatorii montarea de către proprietari a repartitoarelor de costuri şi stabilirea unei metodologii de repartizare a costurilor, aprobată în adunarea generală a asociaţiei de proprietari/locatari, în baza metodologiei-cadru elaborate de A.N.R.S.C.“
Şi cam atât cu această lege. Ea prevede o mulţime de contravenţii şi sancţiuni asociate, dar neîndeplinirea obligaţiei de montare a repartitoarelor scapă ca prin urechile acului. Dar să nu ne bucurăm prea devreme, pentru că urmează să ne poticnim în alt act normativ, Legea nr.  51/2006 – Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice. Legea a stat la naftalină un an întreg, şi abia în martie 2007 a intrat în vigoare (cu excepţia unui alineat, intrat în vigoare în momentul publicării).

Ce găsim în această lege? Spre exemplu că, „în cazul imobilelor condominiale existente, individualizarea consumurilor de utilităţi în vederea contractării şi facturării individuale se realizează (..)cu ajutorul repartitoarelor de costuri montate pe racordurile aparatelor de consum aferente fiecărui apartament sau spaţiu cu altă destinaţie, în cazul distribuţiei verticale.“

Amenzile ajung până la 1.000 de lei

Legea prevede şi sancţiuni. Astfel, constituie contravenţie în domeniul serviciilor de utilităţi publice şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei nerespectarea de către utilizatori a termenelor de achitare a contravalorii serviciilor furnizate/prestate, respectiv a termenelor pentru încheierea acţiunii de contorizare individuală la nivel de apartament. Prin utilizatori, în cazul condominiilor, trebuie să înţelegem asociaţiile de proprietari.
De aici încolo lucrurile încep să se încurce. În primul rând, termenul-limită pentru instalarea repartitoarelor îl găsim în HG nr. 933/2004, dată în aplicarea Legii serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001 – lege abrogată prin Legea 51/2006. Termenul este de 31 iulie 2007, dar tare mult ne place să credem că HG nr. 933/2004 va fi înlocuită, mai ales că include şi alte prevederi, care nu mai sunt de actualitate. Este adevărat că acest HG prevede şi nişte obligaţii pentru autorităţi, în sensul asigurării de facilităţi pentru achiziţionarea şi montarea repartitoarelor (ceea ce e de bine), dar este vorba doar de o declaraţie de principiu (ceea ce e de rău)…

Dincolo de jocul „de-a uite repartitorul nu e repartitorul“, realitatea este că, la un moment dat, trebuie încheiate nişte contracte, stabilite nişte consumuri şi emise nişte facturi. În toate actele normative menţionate anterior se spune câte ceva despre aceste aspecte, astfel că nu mai ştii pe care să-l crezi. Putem doar spune că ultimul act apărut în listă este Ordinul nr. 91/2007 privind Regulamentul-cadru al serviciului public de alimentare cu energie termică. Acest regulament va fi dezbătut şi aprobat de către consiliile locale, consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, intrând în vigoare la 30 de zile de la aprobarea lui de către acestea.  

Facturi şi penalizări

Referitor la plata facturilor, legea precizează următoarele:
Art. 42 (9) Factura pentru serviciile furnizate/prestate se emite cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare celei în care prestaţia a fost efectuată. Utilizatorii serviciilor de utilităţi publice, persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate în termenul de scadenţă de 15 zile lucrătoare de la data primirii facturilor; data emiterii se înscrie pe factură. Termenul de scadenţă privind plata facturii se ia în calcul începând cu data primirii facturii.

(10) Neachitarea facturii de către utilizator în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere stabilite conform reglementărilor legale în vigoare, după cum urmează:

   a) penalităţile se datorează începând cu prima zi după data scadenţei;

   b) penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare;

   c) valoarea totală a penalităţilor nu va depăşi valoarea facturii şi se constituie în venit al operatorului.

(11) Dacă sumele datorate, inclusiv penalităţile, nu au fost achitate după 45 de zile de la primirea facturii, operatorul poate întrerupe furnizarea/prestarea serviciului cu un preaviz de 5 zile lucrătoare şi are dreptul să solicite recuperarea debitelor în instanţă.

(12) Reluarea furnizării/prestării serviciului se face în termen de maximum 3 zile de la data efectuării plăţii; cheltuielile aferente suspendării, respectiv reluării furnizării/prestării serviciului, se suportă de utilizator.