„Omenirea trebuie să pună capăt războaielor, înainte ca războaiele să pună capăt omenirii”, spunea, în urmă cu jumătate de secol, preşedintele S.U.A, John F. Kenedy. În prezent, afirmaţia este mai actuală ca niciodată. În 2015, la nivel mondial, una din şapte țări este implicată într-un conflict, potrivit Consiliului pentru Relaţii Externe, organizaţie care publică prestigioasa revistă Foreign Affairs. Cele mai multe războaie sunt în plină desfășurare în Africa, Orientul Mijlociu și Asia.

„Exista un management al tuturor acestor lucruri şi de aici pleacă şi conflictele. Şi pentru a conduce şi a stăpâni lumea se creează crize. Aceste crize sunt induse”, este de părere Aurel Cazacu, comerciant de arme, fost director al Direcţiei Industriei de Apărare și Probleme speciale.

Anual, în „teatrele de război” mor zeci de mii de oameni, potrivit O.N.U. În spatele „cortinei” se desfășoară marile afaceri ale industriei de armament. Pentru a-şi asigura securitatea, statele lumii sunt într-o permanentă cursă a înarmării. Anul trecut, la nivel mondial, s-au achiziționat produse militare în valoare de peste 1.700 de miliarde de dolari, cu o treime mai mult decât în anul 2000, conform Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace. Sumele alocate în 2014 pentru înarmare au fost de peste zece ori mai mari decât cele cheltuite pentru asistenţă în domeniul dezvoltării, de 130 de miliarde de dolari.

„Comerţul este o artă. Eu am mai spus că nu vând arme, vând democraţie. Sau comerţul cu arme este o ştiinţă. Da?”, mai spune Aurel Cazacu.

În 2014, România a exportat produse militare de peste 160 de milioane de euro

În afacerile cu armament este implicată şi România. Înainte de 1989, ţara noastră a fost al cincilea exportator de produse militare din lume. Anul trecut, statul român a vândut muniţie, armament şi tehnică militară în valoare de peste 160 de milioane de dolari, în 53 de ţări. Principalii clienţi au fost aliaţii din NATO, S.U.A, Norvegia, Marea Britanie şi Bulgaria, dar şi statele din „lumea a treia” precum Maroc, Mozambic, Uzbekistan şi Afghanistan, potrivit Departamentului pentru Controlul Exporturilor. A fost unul din cei mai buni ani pentru industria noastră de apărare după `89.

„Ne-am propus ca, în următorii cinci-şapte ani, valoarea exporturilor realizate de industria noastră de apărare să ajungă undeva la 500 de milioane de dolari, iar acest lucru să îl facem prin recâştigarea unor pieţe”, declară Sorin Encuţescu, secretar de stat în cadrul Ministerului Economiei.

Marea problemă a industriei de apărare româneşti este însă tehnologia învechită. „Romarm”, compania de stat specializată în producţia de muniţie, armament şi tehnică de luptă, are în componenţă 15 fabrici şi uzine. Majoritatea nu pot onora cererile existente din cauză că utilajele sunt vechi, din anii 70-80, iar personalul este insuficient. Prin comparaţie, în timp ce la noi încă se mai lucrează cu strunguri din vremea lui Ceauşescu, alţi producători europeni de armament folosesc tehnologii avansate precum imprimantele 3D. Romarm funcţionează sub autoritatea Ministerului Economiei.

„Pierdem bani pe elemente de ineficienţă, dar din punct de vedere al utilizării capacităţilor de producţie ele sunt cam la 100% în aceste domenii. O utilizare mai intensivă a lor ar putea duce la scoterea lor din funcţiune”, spune Sorin Encuţescu.

Aurel Cazacu mai spune că „din păcate la acest moment, cererea adresată industriei româneşti este de minimum zece ori mai mare decat ceea ce produce industria românească”.

Digi24 ne prezintă, în exclusivitate, culisele afacerilor din industria naţionale de apărare. Vorbim despre problemele unui domeniu strategic, al siguranței naționale, ţinut departe de camerele de luat vederi. Suntem prima televiziune din România care a obţinut permisiunea să filmeze într-una din fabricile fanion ale Romarm după anul 1989: „Carfil Brașov”. Fabrica este specializată în producţia de bombe şi aruncătoare de grenade.

„Aici se regăseşte celebrul AG7 destinat exclusiv ţărilor care au făcut parte din fostul C.A.E.R. Este un aruncător foarte fiabil şi foarte căutat”, spune Viorel Tăbârcă, directorul general al Carfil Braşov.

Anul trecut, „Carfil Brașov” a obţinut un profit net, din exploatare, în valoare de aproape două milioane de euro. Toată producția este exportată în statele din America, Europa, Africa și Asia. Produsele cele mai vândute sunt aruncătoarele antitanc AG7 şi AG9 cu grenadele aferente, dar şi cele la standarde NATO, precum aruncătorul de bombe B60 tip comando.

Viorel Tăbârcă, director general al Carfil Braşov: „Pentru anul 2015, până în momentul de faţă capacitatea este încărcată aproape la maxim, estimând, până la sfârşitul anului, o creştere a volumui de export cu aproximativ 10-15%.”

Procesul de producţie a bombelor începe în secţia de muniţie. Aici, 90 de muncitori produc componente pentru proiectilul de calibru 82 mm. Mihai Şoiman este maistru de mai bine de 40 de ani. „Este o secţie complexă, cu repere foarte importante şi cu responsabilităţi mari, cu cote foarte strânse, dat fiind faptul însuşi la ce folosesc. Este de o importanţă extraordinară”, spune acesta.

Lipsa utilajelor performante, compensată cu experiența muncitorilor

Angajații au responsabilităţi uriaşe, mai ales că sunt obligați să realizeze produse competitive, la standardele NATO, cu utilaje vechi din anii `80, de fabricaţie românească.

„Noi ne bazăm mai mult pe experienţă. Deci personalul nostru este un personal foarte bine instruit dat fiind faptul că este înaintat în vârstă. Dacă vă uitaţi aşa, acum am puţini oameni sub 35 de ani”, explică Mihai Şoiman.

Surprinzător, o mare parte din angajaţii secţiei de muniție sunt femei. Şi asta pentru că în producţia de bombe este nevoie de precizie și multă răbdare. Pentru a detensiona atmosfera de lucru doamnele au decorat utilajele cu flori. Tatiana Jugănaru lucrează ca strungar din anul 1978. „Mâna de femeie e mai gingaşă ca a unui bărbat”, spune aceasta.

Componentele pentru bombe, realizate în secţia de muniţie, ajung apoi în secţia de control. Aici, piesele sunt verificate bucată cu bucată şi după ce trec testul de calitate sunt trimise la montaj.

„De la noi nu pleacă nicio piesă cu defect, totul se remediază, ce nu, se opresc”, spune Ion Afonie, controlor de calitate.

Carfil vrea să-și diversifice producția militară la standarde NATO

În secţia vecină, 60 de muncitori pregătesc componente pentru arme. Barele metalice sunt transformate în ţevi pentru aruncătoarele de bombe și apoi sunt livrate atelierului de montaj. Nea Costel este unul dintre muncitorii care, zilnic, asamblează temutul aruncător de grenade AG7.

„Acesta este un produs AG 7 S, se ia se pune pe dispozitiv, se face linia de ochire. Deci acesta este aparatul de ochire, îl punem pe ţeavă aici, şi se face linia de ochire. Exact unde este becul aprins, dacă îl vedeţi acolo”, ne explică procedeul de lucru nea Costel.

Lansatoarele de grenade montate sunt puse pe rastel, apoi împachetate în lăzi, şi trimise la export. De curând, pentru a-şi diversifica producţia la standarde NATO, Carfil a realizat o grenadă termobarică ce va fi destinată, mai ales, Armatei române. Carfil a cumpărat cinci utilaje de ultimă generaţie, trei dintre ele în secţia de muniţie şi două în secţia de armament.

Uzina încearcă, acum, să rezolve problema turnătoriei de fontă. În această secție Guvernul a investit peste 30 de milioane de euro, însă nu a funcționat niciodată pentru că investițiile au fost sistate în anul 2000. În prezent, utilajele au ieșit din garanție, iar uzina plătește impozite pe clădiri fără să obțină niciun beneficiu.

Cugir, orașul care trăiește din producția de armament

La 250 de km distanță de Brașov, Cugirul „trăiește” din producția de muniție și de armament. Este ora 6.30 dimineața. Sute de muncitori se îndreaptă spre Uzina Mecanică. Mulți fac naveta din satele vecine. Câștigă puțin și fac arme scumpe.

„Înarmați” cu eugenii, pufuleți, țigări și conserve, muncitorii pășesc pe poarta fabricii. Începe o nouă zi de lucru, în care vor produce cartușe și mitraliere. 95% din producția realizată pleacă la export. Anul trecut, ”Uzina Mecanica Cugir” a fost cea mai profitabilă filială a „Romarm”, iar în acest an se pregătește să bată un nou record în materie de vânzări. Nevoia omenirii de a ucide e mai mare decât oferta de armament.

„În 2014, am înregistrat un profit de 10,8 milioane. În 2015, pe primele sașe luni am înregistrat un profit de 18,5 milioane. Preconizăm până la sfârșitul anului un profit de 30 de milioane”, spune Micu Romulus, director general al Uzinei Mecanice Cugir.

Uzina este bine camuflată în pădure, iar accesul în incintă, pentru persoanele străine, este strict interzis. În aceste hale se fabrică cartușe, pistoale şi mitraliere pentru ţările NATO și pentru cele din afara Alianţei care folosesc calibre de tip sovietic.

„Suntem acoperiți cu contracte până în anul 2017. Încercăm să ne achităm în termen de aceste contracte. Din această cauză a fost nevoie să facem şi angajări de personal. Am creat în ultima perioadă 200 de locuri de muncă”, mai spune Micu Romulus. 

Fost director al Industriei de Apărare, acum comerciant de arme

În prezent, uzina lucrează la o nouă armă multifuncțională, în parteneriat cu o firmă deţinută de Aurel Cazacu, fostul director al Direcției Industriei de Apărare din cadrul Ministerului Economiei. Acesta a coordonat industria de apărare a României până în anul 2009. A demisionat după ce presa a relatat despre implicarea sa în afacerea „Desinco”, alături de Mircea Băsescu și un fost general din MApN. Jurnaliştii au susţinut că Aurel Cazacu s-ar fi aflat în conflict de interese pentru că scopul afacerii era tocmai acordarea de consultanță pentru modernizarea Armatei române. Acum, Aurel Cazacu are propriile afaceri cu produse militare.

„Am dorit foarte mult să aduc produse noi și pot să vă spun că este o pușcă ce respectă cerințele soldatului 2020. Trage cu două tipuri de cartușe, 12.7 și cartușul NATO și cartușul de sorginte rusească”, spune Aurel Cazacu.

Din anul 2004, o secție a uzinei a fost transformată în fabrică de arme. „Fabrica de Arme Cugir” produce, printrele altele, celebrul AKM, altfel spus kalashnikov-ul românesc. Pușca a fost realizată după o licență sovietică îmbunătățită de inginerii români. Încă de pe vremea regimului comunist, AKM-ul a fost una din cele mai vândute arme automate.

Mircea Trifan, director general al Fabricii de Arme Cugir spune că „din studiile care s-au făcut și din memorii este cea mai fiabilă armă și acum în perioada aceasta. Pentru că este fiabilă în toate condițiile de luptă în toate condițiile de teren.”

Înainte de 1989, România exporta armament de peste un miliard de dolari

Înainte de `89, în industria de armament a României lucrau peste 220.000 de români. Țara noastră exporta, anual, produse militare de peste un miliard de dolari. Vânzarea armamentului era una din metodele principale ale regimul comunist prin care se aducea valută în țară. Industria de profil s-a dezvoltat după anul 1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia.

„Atunci când România a refuzat să participe la invazia din Cehoslovacia sau nefiind nici măcar invitată să participe, s-a simţit ameninţată. De atunci a apărut şi o doctrină militară de apărare naţională, în spirit naţional”, povestește gen. Constantin Degeratu, fost șef al Statului Major al Armatei.

Cornel Dârjan a fost director comercial al Uzinei Mecanice Cugir în perioada 1987-1990. L-a însoțit pe Ceaușescu în vizitele sale externe pentru vânzarea de armament. „Eram 100% acoperiți cu comenzi. Nu puteam produce mai mult că nu aveam capacitate mai mare, în sensul că nu aveam utilaje mai multe. Dar asta era capacitatea noastră de a produce, câteva milioane de „bomboane” și niște sute de mii de restul. Bomboane ce înseamnă? Bomboane? Cartușe!”, povestește acesta.

„Să nu credeți că Ceaușescu se ducea să se plimbe. El poate se ducea și vizita în SUA Disneyland-ul dar poate că erau alte 10-20 de persoane care îl însoțeau, și nimeni nu știa, și care se întorceau de acolo cu planuri clare”, mai spune Aurel Cazacu.

Înainte de 89, principalii clienți ai industriei noastre de apărare erau statele arabe și regimurile totalitare din Africa, Asia și din America Latină. În timpul Războiului din Golful Persic, din anii `80, România a vândut muniție și armament ambelor țări aflate în conflict.

„Exportam din greu în zone de conflict, inclusiv am exportat în același timp la Iran și Irak, când cele două țări se luptau în războiul iraniano-irakian”, spune Iulian Fota, fost conslier prezidențial pe probleme de securitate națională.

Gen. Constantin Degeratu, fost șef al Statului Major General: „Prin livrarea de armament s-au acutizat mișcările interne în Angola, în Mozambic, alte state africane. Lucrul ăsta a însemnat mai degrabă alimentarea unor conflicte interne. (…) O parte din armamentul produs în România a ajuns la grupări teroriste.”

ISIS folosește în luptele din Siria și Irak și armament de origine românească

Amploarea comerțului cu produse militare românești, în special cu AKM-uri și cu muniția aferentă, a fost atât de mare încât și astăzi armele vândute de Ceaușescu mai sunt folosite în „teatrele” de război. Un raport al organizației „Conflict Armament Research”, dat publicităţii în 2014, arată că gruparea teroristă ISIS folosește și arme de producție românească, în luptele din Siria și din Irak.

Damien Spleeters, investigator al Conflict Army Research: „Majoritatea sunt din anii 70-90. Avem puține exemplare realizate în anii 2000. Este vorba despre arme de dimensiuni mici, majoritatea kalashnikov care au fost făcute în România, iar în ceea ce privește muniția este vorba de muniție pentru kalasnikov.”

Realizatorii raportului consideră că ISIS a intrat în posesia armamentului de proveniență românească după ce a capturat depozitele armatei irakiene. Raportul se bazează pe analiza cartușelor culese din zonele în care au acționat forţele teroriste.

„Armele sunt concepute să dureze mai mult decât oamenii care le folosesc. Pentru asta sunt făcute. O grămadă de oameni mor înainte ca armele lor să se strice, iar armele continuă să spună povești”, mai spune Damien Spleeters.

Puștile românești au invadat piața americană

Dacă înainte de `89, Cugir-ul vindea arme dictatorilor arabi și africani, astăzi s-a reprofilat, mai ales, pe piața americană. „Fabrica de Arme Cugir” a adaptat kalashnikov-ul românesc, puşca automată AKM. Așa a apărut modelul semiautomat WASR 10. Toată producția este cumpărată de „Century International Arms”, cel mai mare vânzător de arme de foc din America de Nord.

În S.U.A, modelul WASR 10 se vinde, pe piața civilă, cu peste 400 de dolari bucata. O parte din armele comercializate sunt modificate şi apoi revândute de americani, prin diverse filiere, în Mexic. În această țară, puşca WASR 10 se vinde chiar și cu 2-3.000 de dolari bucata, din cauza restricțiilor impuse la importuri, potrivit unui raport al Centrului de Integritate Publică din SUA. Documentul mai arată că WASR10 a devenit una din armele preferate ale traficanților de droguri mexicani.

„Nu știm de așa ceva. Deci noi vindem pe piața civilă, deci trebuie să specificăm pe piața civilă americană. Nu știm mai departe ce se întâmplă”, spune Mircea Trifan, director general al Fabricii de Arme Cugir.

În prezent, Fabrica de Arme Cugir pregăteşte prima puşcă de asalt de concepţie românească destinată Armatei naţionale.

Cum ne-am făcut „pulbere„ materiile prime

Deși fabricile de muniție din Brașov și din Cugir au destule comenzi, activitatea lor atârnă de un fir de ață. Și asta pentru că pulberea folosită în producție este importată din Serbia, țară bombardată de NATO în anul 1999, care a rămas în relații reci cu Alianța. Dacă sârbii refuză să mai aprovizioneze o ţară NATO, atunci industria de apărare a României va intra în blocaj, până la găsirea unui nou furnizor.

„Am ajuns la concluzia că, într-o anumită situație complicată, de conflict, am putea avea probleme în aprovizionarea Armatei cu aceste elemente, până la urmă banale, până la urmă, obișnuite, reprezentate de pulberi și de explozivi”, mai adaugă Iulian Fota.

Pentru moment, toată producția de pulberi și de explozivi a României încape pe o masă.

Fabrica de Pulberi Făgăraș, dotată cu tehnologii moderne care au costat 32 de milioane de dolari, și-a închis porțile la 1 ianuarie 2015. Fabrica nu deţine, în prezent, autorizație de mediu pentru că nu are o stație de epurare a apelor reziduale, în conformitate cu standardele europene. Vechea instalaţie, care deservea toate unitățile de pe platforma fostului combinat chimic Făgăraș, a fost privatizată.

„Staţia de epurare a apelor reziduale era comună pentru toată platforma fostului combinat chimic Făgăraş. În urma privatizării „puilor” de la Nitramonia, noul proprietar nu a mai vrut să mai presteze servicii de epurare pentru terţi. În această situaţie, fabrica nici măcar nu şi-a mai pus problema realizării unei producţii până la rezolvarea problemelor de mediu”, explică Nicolae Micu, director general al Fabricii de Pulberi Făgăraș.

Anul acesta, Guvernul a alocat Fabricii de Pulberi suma de 400.000 de euro pentru construcția unei stații de epurare. Reluarea activității industriale este așteptată de sute de oameni. Fabrica de Pulberi a fost și a rămas unul din cei mai mari angajatori locali.

Subfinanțarea Armatei, lovitură pentru industria de apărare

Dacă producția de arme și muniție, pentru infanterie, este în continuare o afacere profitabilă pentru „Romarm”, nu același lucru se poate spune despre artilerie. Fabricile și uzinele specializate în producția de tancuri și de vehicule blindate nu au comenzi pentru export și nici din partea Armatei române. În ultimii zece ani, după aderarea României la NATO, bugetul Armatei pentru achiziții a fost insuficient: 80% din cheltuieli au fost cu personalul și doar 20% pentru investiții. În plus, Armata română și-a redus drastic efectivele. Dacă în anul 1989, România avea peste 300.000 de militari, acum mai are doar aproximativ 85.000.

„Nenorocirea face însă ca nici această armată, atâta cât este, n-a mai putut comanda industriei naționale de apărare materialele necesare din lipsă de fonduri. Deci armata română a fost subfinanțată, iar în ultimii zece ani aproape ucisă prin subfinanțare”, spune gen. Constantin Degeratu.

Filialele „Romarm” specializate în producția de transportoare blindate și de tancuri sunt Automecanica Moreni și Uzina Mecanică București. Ambele uzine „supravieţuiesc” doar din producția civilă și din contractele de mentenanță pe care le-au semnat cu armata. Însă, până și aceste contracte s-au derulat cu dificultate din cauză că armata nu a avut fonduri suficiente, spun directorii de uzine.

„Dacă până anul trecut aceste procedee de reparații curente nu s-au făcut, de anul trecut s-a reușit totuși ca prin câteva contracte subsecvente să se facă mentenanța la 29 de tancuri”, spune Toader Ulise, director general al Uzinei Mecanice București.

Produsul fanion al „Uzinei Automecanica Moreni” este transportorul blindat SAUR 2 realizat în anul 2009. Deși a trecut cu succes toate testele de viteză, urcare și coborâre în pantă, suspensii și flotabilitate, Armata Română a refuzat să îl cumpere pe motiv că nu respectă standardele NATO în ceea ce priveşte blindajul. Uzina nu a găsit clienți pentru acest vehicol nici în străinătate.

„Aici am primit mici observații în ceea ce privește mai mult confortul din interior al echipajului, observații la care lucrăm acum urmând ca în perioada cea mai scurtă să facem o nouă testare și să vedem părerea Ministerului Apărării Naționale”, spune Ion Manu, director general al Uzinei Automecanică Moreni .

Proiecte strategice blocate din lipsă de fonduri

În anul 2011, Guvernul a comandat Uzinei de la Moreni un nou transportor blindat 8×8, cu un nivel superior de rezistență a blindajului, pentru Armata Română. Conform înțelegerii, transportorul trebuia să fie gata la sfârșitul anului 2014. Deși vehiculul a trecut cu succes probele de rezistență, proiectul a fost blocat tot din cauza lipsei de fonduri.

„Nenorocirea este că s-au cheltuit 500.000 de euro și de atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Am aruncat 500.000 de euro în aer, dar nu am trecut la fazele următoare, faza doi, trei, patru, în care noi trebuia să ieșim cu un transportor de fabricație românească de ultimă generație”, spune Constantin Bucuroiu, lider de sindicat al Uzinei Automecanica Moreni.

Colonel Mihai Liviu Coșereanu, directorul Agenției de cercetare pentru Tehnică Militară, spune că „Armata și-a îndeplinit în totalitate sarcinile privind partea de contractare a acestui produs. Colegii noștri și aici nu știu, nu aș vrea să pară ca un fel de a arunca pisica, nu (…) trebuiau să asigure această finanțare.

În lipsa unui transportor blindat, de ultimă generație, Armata Română rămâne vulnerabilă, avertizează specialiştii din domeniul militar.

„Nevoia este majoră pentru că vor trebui să fie înlocuite transportoarele actuale care din punct de vedere al protecției balistice nu corespund cerințelor și sunt și învechite, atât din punct de vedere moral cât și tehnic”, mai adaugă colonelul Mihai Liviu Coșereanu.

Uzina de tancuri București așteaptă relansarea producției

Cu lipsa comenzilor se confruntă şi Uzina Mecanică București. Aceasta a vândut Armatei Române ultimele tancuri model TR85 M1 în anul 2009. Deși acest vehicul, de dimensiune mijlocie, respectă standardele NATO, uzina nu a mai găsit alți cumpărători. În anul 2011, s-a vorbit despre un contract de export de un miliard de dolari în Columbia, însă afacerea nu s-a concretizat.

„Pentru a vinde un tanc la export trebuie mult mai multă implicație decât conducerea acestei societăți. Acest tanc, sau tancurile, sunt niște mașini de luptă foarte complexe, foarte complicate, sunt foarte scumpe, iar pentru valorificarea lor și încheierea unor contracte cu siguranță trebuie implicate guvernele statelor”, spune Toader Ulise.

În prezent, uzina bucureșteană poartă discuții pentru realizarea un tanc nou, pe șasiul modelului TR125. „Noi am prezentat mai multe proiecte, într-adevăr sunt ceva discuții pe acest proiect pentru un tanc care ar trebui să fie finalizat în anul 2020”, spune directorul general al Uzinei Mecanice București.

Reprezentanții fabricii de tancuri se luptă şi cu interesele dezvoltatorilor imobiliari, pentru terenul său. Situată într-o zonă atractivă, de la marginea Bucureștiului, uzina se învecinează, acum cu blocuri nou construite. Locatarii pot vedea, de la balcoane, tot ce se întâmplă în curtea acestei unități strategice.

Parteneri strategici pentru Romarm

Soluția pentru dezvoltarea Romarm ar putea veni din strainatate. Ministerul Economiei negociază cu marii producători europeni de armament semnarea unor parteneriate. În rapoartele Comisiei Europene, Romarm nu apare în primele 50 de companii de profil din lume.

„Purtăm discuții cu parteneri la nivelul producției de muniție de armament de infanterie, la nivelul structurilor de aviație, la nivelul transportorului blindat, al tancului”, spune Sorin Encuţescu, secretar de stat în cadrul Ministerului Economiei.

În prezent, în U.E se discută despre realizarea unei industrii comune de securitate, în care producătorii din statele membre să realizeze muniție, armament și tehnică de luptă în comun. Un exemplu de colaborare în acest sens este consorțiul Airbus, care are la bază un parteneriat strategic franco-german.

Afaceri de război

Anul trecut, Guvernul a eșalonat industriei de apărare plata unor datorii istorice de peste 1,1 miliarde de lei pentru a-i crește competitivitatea. Însă, marile probleme ale Romarm rămân, în continuare, lipsa utilajelor de ultimă generaţie și forța de muncă îmbătrânită. Necesarul de investiții în industria de apărare este estimat de Ministerul Economiei la peste 100 de milioane de euro. Fără achiziția unor tehnologii moderne, devotamentul unor specialiști nu poate garanta, pe termen lung, că Romarm-ul nu va „depune armele” şi nici că Armata Română va fi echipată corespunzător în caz de război.

Acesta este un material jurnalistic realizat de Digi24. Citeşte articolul original aici