Rușii au masat forțe cumplite la granița cu Ucraina. Se vorbește despre iminența unui război care s-ar putea extinde cu viteză spre flancul estic al NATO, unde Polonia și România se află în primul rând. În cazul nostru, scutul antirachetă de la Deveselu pare să fie singura apărare mai serioasă.
Cu toate acestea, în localitatea cu același nume, populația are cu totul alte griji. Veți vedea mai jos că geopolitica și strategiile militare nu fac doi bani pentru oamenii din Deveselu. Faptul că sărăcia îi sufocă din ce în ce mai tare întrece cu mult orice altă problematică, chiar dacă include un pârjol căzut din cer.
Deveselu nu este tocmai cea mai prosperă așezare din Olt. Această primă impresie este, desigur, accentuată și de faptul că este iarnă, frig, și ne mai chinuie și un vânt năprasnic care mătură orice urmă de speranță. Suntem aici să vedem ce spun localnicii despre scutul antirachetă acum, când, nu departe de România, un conflict militar este gata să izbucnească.
În acest caz, o greșeală tactică sau un act voluntar ar putea implica NATO într-o conflagrație de proporții. Ei bine, în ideea unei astfel de posibilități (Ferească Dumnezeu!) oare localnicii se simt mai în siguranță, pentru că stau în așezarea cea mai apropiată de scut sau, din contra, ar putea să se teamă, ținând cont de logica războiului clasic, caz în care Scutul antirachetă ar fi ținta predilectă a unui atac-fulger?
Nea Nicu, ruda lui Mândruță și pâinea de 1,20 lei
Cum scriam și mai sus, localitatea pare pustie. Cam așa sunt toate comunele noastre iarna. Sunt puține locuri unde poți găsi pe cineva să vrea să stea de vorbă cu niște reporteri de la București. Ora 11,30, ne îndeamnă să mergem la școala care este, oarecum, în centru. Câteva doamne își așteaptă copiii de la carte.
”Sarutmâna, ce părere aveți, în cazul unui conflict…”. ”Asta e grija noastră?”, ne-o taie, scurt, o doamnă îmbrăcată cu o blăniță peste un pulovăr lucrat de mână. ”Lasă-ne domle, că avem treabă”. Din trei mămici, nici una n-a fost mai amabilă.
Peste drum, un magazin ” La doi pași”. În față, facem cunoștință cu nea Nicu. Făcuse cumpărături: un Ciucaș la 2 litri, la pet, evident. E mai volubil după două guri strașnice de bere. Ascultă întrebarea, își aprinde un Marble. Aveam să constatăm, mai târziu, că, aici, toată lumea fumează Marble (cred că sunt cele mai ieftine – 16-17 lei). Nea Nicu este însoțit de o creștină bine îmbrobodită care îl cam cătănește.
”Nu știu domnule, că nu mă pricep la politică. Dar cred că nu ne atacă rușii pe noi. Ce să facă cu noi, vin ei la sărăcie?”. ”Dar vă simțiți apărați de scut?”, insist. ”Nu știu, om vedea, fii-mea a lucrat la scut, și aici, și în Polonia. Acu e-n America”, bâlbâie cetățeanul Nicu, om pe la 70 de ani. Nu prea ne trage inima să credem povestea cu fiica.
Aici e momentul în care intervine creștina îmbrobodită care se prinde că suntem de la presă: ”Eu sunt neam cu Lucian Mândruță. Cred că veri am veni. Când era mic își petrecea verile la Fântâna Secretă (bănuiesc că este vorba despre cea la Sucidava, lângă Corabia). Și pe mine tot Mândruță mă cheamă”. Apoi, îi ia sticla lui Nea Nicu, o pune în pungă și pleacă strigându-i peste umăr: ”Să vii repede”. ”Eu am făcut școala de muzică militară”, mai spune Nea Nicu, și ne părăsește cu promisiunea că o să ne mai întâlnim. Dar nu ne lasă să-i facem fotografii. ”Cine știe în ce mă băgați”…
Ochim un alt magazin, din acela clasic, mic, înghesuit, un loc unde semiîntunericul e rege. Un ”Marile speranțe” autohton. Așa era și ăsta. Găsești aici mai toate ieftinăturile, de la unghiere și papiote de ață la aftershave-uri de patru lei bucata și bomboane la bucată. Și aici există o singură bere: Ciucaș, dar la sticlă de ciob, cum se zice pe aici. 3,5 lei jumatea. Și trei feluri de țigări. Câte trei pachete de fiecare. Înăuntru, nimeni în afară de patronul-vânzător.
”Scutul? Tot pentru ei e, bre, nu-l puneau ei aici pentru noi. Îi apără pe ei. Dacă lovesc aici rușii, deși nu cred, ne fac praf”. ”Cum, că este un dispozitiv de apărare, apără și teritoriul României?”, băgăm noi bățul prin gard. ”Până vin rușii, ne omoară sărăcia”, zice antreprenorul local, care deschide un sertar de unde scoate singura bancnotă aflată acolo, una de 100 de lei.
”Vezi, dumneata, e trecut de 12 și aștia sunt singurii bani pe care i-am făcut. Dacă mai fac o sută până seara, e sărbătoare”, ne spune omul cu obidă. Casă de marcat? Secolul viitor, poate. ”Vezi pâinea (o ladă jumătate), o vând cu 1,20 de lei. Știți cât câștig la o pâine? 10 bani. Și tot n-o vând”, își varsă patronul năduful.
Desigur, există și o explicație, cei care au mașină se cuplează câte două familii și merg să facă cumpărături în Caracal, avea să aflăm de la un alt gospodar. Nici aici nu ne lasă să facem poze. ”O să zică primarul că l-am vorbit de rău!”. Ce să vezi, de ce crede primarul îi pasă, nu și despre la ce folosește Scutul. Îmi venea să îl întreb de ajutorul social, dar am renunțat la timp, căci o siluetă apare în fața magazinelului
1.400 salariu și sudorul Scutului
Afară, pe băncuța clasică, îl întâlnim pe Lucian. Nu e deloc vorbăreț, dar îl momim cu un Ciucaș la ciob. ”Ce să ne apere? Mai bine să nu fie război. Nu cred că pot face mare lucru. Eu n-am văzut picior de american aici, stau acolo că au bar, billiard, sport. Uneori îi duc la Craiova. Nu știu ce să zic, dacă te apropii, vin niște jipuri (jeep-uri, înțeleg eu) și te legitimează imediat. Când mai lucrăm pământ în apropiere mai ales”, ne spune Lucian. Care fumează tot Marble.
Lucrează pentru un cetățean care a arendat 600 de hectare pe care le exploatează an de an. Soția investitorului e doctor la dispensarul local. Ceea ce ne duce cu gândul la veșnica pătură superioară de la sat: primarul, popa, medicul și șeful de post… E plătit cu 1.400 de lei, e foarte puțin, dar măcar are carte de muncă. Și aici ne lovim de refuzul de a-i face fotografii. ”Mă dă afară, rămân pe drumuri, închide domle camera”. Nici nu era deschisă. Dar personal civil lucrează acolo?, încercăm noi o altă abordare.
”Cică ar lucra. Patru sau cinci oameni cel mult”, zice el. Și unde am putea găsi unul?, apăsăm noi accelerația. Deja este bănuitor. ”Nu știu, habar n-am. Mai întrebați”
Ne mutăm la alt magazin. Ăsta e plin ochi de marfă, au și cafea la aparat, de doi lei. Se vede treaba că proprietarul e mai înstărit. La intare e un soi de verandă cu o canapea de pe timpul lui Cuza și o măsuță. Și un coș de gunoi, în care zace o sticlă goală de Cava Doro. Pe canapea, se odihnește domnul Dan. N-are nici o părere despre conflictul ruso-ucrainean și despre cât de folos este Scutul, dar a lucrat la el.
”Am turnat betoane la buncărul ăla, dar să știți că nu e prea adânc. Cât să zic, cred că intra vreo 200 de rachete. Și după aia? Am lucrat și la rampe (de lansare – n.n.), am sudat table groase până la un centimetru, sunt meseriaș. Sunt, așa, ca un Y. Un braț e îndreptat spre ruși, ziceau oamenii pe atunci”, ne mărturisește Dan, care nu are amintiri foarte plăcute din șantierul Scutului. ”Nu ne-au angajat americanii, ci o firmă din București. Subcontractori. Ei luau grosul, noi aveam salariu. Poate un pic mai mult ca în altă parte, dar tot slab. Nu ne dădeau nici masă. Ne-am plâns la americani și i-au obligat să ne dea o masă caldă pe zi”.
Păi, zicem noi, aveați acces la americani? ”Erau niște ingineri tehnologi care verificau lucrările. Americani, dar nu militari. M-am împrietenit cu doi: Sam și Jack. Am băut deseori cu ei aici, în sat. Într-o seară, am scos de la ciorap o praștie, și am tras cu Sam în ciori. I-a plăcut mult și i-am dat-o lui. Mi-a zis: ”suvenir”.
Peste câteva zile, mi-a adus două undițe cu tot ce trebuie, ”suvenir”, mi-a zis, din nou. Erau de treabă, mi-au dat și bocanci, când mi s-au rupt”, își amintește Dan. Acum nu prea mai lucrează, a cam bolnav, are tensiune și diabet, mai sudează câte o poartă. Rar, poate o data la două-trei luni, că lumea nu mai are bani. La magazin venise să cumpere trei pâini.
O ofertă de nerefuzat
Pe străzi, abia zărești câte un câine, și ăla disperat de vânt. Care ne îndoaie și pe noi. Dar, ne orientăm și găsim un bar. Înăuntru patru-cinci mușterii, toți fierți pe păcănele. Patru aparate. Deja când cer o apă la jumătate devenim suspecți. Mușterii sunt pe bere, unul chiar bea Heineken la 330. Probabil luase o „specială”. Pe masă, iarăși Marble. Ieșim la țigară pe terasă, poate prindem aici unul să vedem ce zice de Scut. Nu iese nimeni, dar prin termopane vedem că se uită, din când în când, către noi. Clar nu suntem de-ai locului.
Nu ne grăbim, mai stăm. Pe stradă trece un domn bine abțiguit care strigă că nu-i e frică de nimeni ”de la oraș” (a se citi ”Caracal”), ”nici măcar de Tarzan”. Cred că vorbea de un smardoi local. În fine, iese unul de la păcănele. Stă cu spatele la noi, cu ochii-n telefon. Încercăm să îl abordăm direct. ”Stai vărule, ca joc online, la keno”, ne-o retează brusc. Are și el dreptate, e o extragere la cinci minute…
Pe geamurile barului este lipită o coală A4 cu un anunț: ”Brutăria…. oferă 80 de pâini (300 gr) pentru 100 de kilograme de grâu”. E trecut și un număr de mobil. Sună a escrocherie, dar știm deja că este vorba despre o ofertă de nerefuzat. Când nu ai una de un leu…