Meșteșug, tradiție și cultură trei substantive care definesc voința unor artiști de a transmite mai departe o artă care pune pe harta culturii internaționale cei 238,391 km2 ai României.
Aflându-mă într-o mică redacție plină de entuziasm, de etică și cunoaștere, în ajunul Sfântei Mării Mici sau Mari sau cum s-o chema, ortodoxismul n-a fost niciodată punctul meu forte, pot spune doar că cel responsabil cu veridicitatea muncii noastre a convoacat toți redactorii aflați în subordinea sa.
Printre ei se găsesc maeștrii ai cuvintelor care au ales să-și expună măiestria în prelucrarea onomotapeelor și să le trasforme în produs finit, fie sub formă de cunoaștere, fie sub formă de adevăr.
Redacție a cărui membru sper să devin, nu caută senzaționalul, ci doar adevărul o condiție sine-qua-non alături de utilizarea Limbii și Literaturii Române.
Failibilitatea omului își revendică atributul. Despre asta vom discuta în cele ce urmează, un meșteșug care reprezintă o condiție impusă din vechi strămoși, România nu se poate numi țară fără ei, fară fauritorii de tradiție. O validare istorică se impune! Ne ajută domnul Wilson cu cele 14 puncte ale pricipiului promovat de domnia sa, pe numele său mic, naționalismul, promovat de Woodrow, fie că ne place sau nu, ne ne cere să avem niște tradiții.
Arta meștesugului lăsată la voia întâmplării
Ne batem cu pumnul în piept că suntem naționaliști, că avem identitate națională, pe hârtie doar, realitatea ne pălește cu paloșul falsei modernități. N-avem nici modernitate și am renunțat și la scrierile lui Creangă.
Tradițiile sunt cele care, de-a lungul periplului istoric au pus bazele statului unitar român, alături de eforturile întreprinse și de alte forțe, exceptându-le pe cele culturale, strămoșii au făcut tot ceea ce le-a stat în putință ca statul Român să fie stat român.
O curioasă vanitate avem și anume, mai are România tradiții?
Personal tind să cred că nu, sau poate prea puțin, pentru o țară care își are originele în procesul de romanizare ranforsat într-un proces de etnogeneză, unde tradițiile au cam dispărut.
În fine, să depășim această criză de identitate specifică României și să ne îndreptăm spre lucruri mai optimiste.
Părăsim acest registru al pesimismului și încercăm să căutăm o harta tradițiilor. Acest demers ne trimite până în nordul municipiului Râmnicu Vâlcea, în orașul Horezu. Din păcate, prea puțini cunosc faptul că acest mic orășel face parte din patrimoniul Unesco încă din 07 decembrie 2012. Cum? Dumnezeu știe. Promitem că vă spunem ceva mai târizu.
Citiți continuarea reportajului pe Infofinanciar.ro
