Istoria recentă a Africii este marcată de conflicte complexe, greu de urmărit, unde alianțele se schimbă constant, grupări rebele apar și dispar, iar populația civilă rămâne prinsă într-o spirală nesfârșită de violență. Pe fondul acestor realități, este ușor de înțeles de ce multe dintre aceste conflicte rămân necunoscute sau insuficient înțelese de publicul larg. Atunci când încercăm să ne informăm, ne confruntăm cu un labirint de date, acronime și interese politice obscure, ceea ce face ca tabloul general să pară inaccesibil și haotic.
Însă tocmai de aceea este esențial să ne oprim și să încercăm să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat. Acest articol își propune să explice, cât mai clar și structurat, situația actuală din RDC: cine sunt actorii implicați, de ce acest conflict a reizbucnit cu o asemenea intensitate și care sunt implicațiile sale pentru oamenii de rând.
În inima acestui conflict se află gruparea rebelă M23, o mișcare care părea înfrântă, dar care a revenit în forță, transformând estul Congo-ului într-un veritabil teatru de război. Revenirea M23 a intensificat instabilitatea și a amplificat tensiunile regionale, în special între RDC și Rwanda, adăugând noi straturi de complexitate unui conflict deja complicat.
Dar cine sunt acești rebeli? Ce obiective au? Și, mai ales, ce înseamnă pentru RDC și pentru întreaga regiune această reînviere a violenței? Vom încerca să descifrăm aceste întrebări în rândurile următoare.
Cum a ajuns Congo epicentrul conflictelor din Africa?
Pentru a înțelege pe deplin situația actuală, trebuie să ne întoarcem în timp. RDC a fost scena unor conflicte armate devastatoare. Totul începe cu perioada colonială, continuă cu era Mobutu și este culimată cu Primul și Al Doilea Război din Congo..
Conflictele din RDC nu pot fi înțelese fără a privi evenimentele din Rwanda din 1994, când statul african a fost zguduit de un genocid. Acesta a implicat doua grupuri etnice, Tutsi și Hutu, și a dus la moartea a 800.000 de oameni, în mare parte Tutsi. Când Frontul Patriotic Rwandez (FPR) condus de Paul Kagame a preluat puterea și a pus capăt genocidului, sute de mii de refugiați Hutu au fugit în estul Republicii Democrate Congo (care atunci se numea Zair).
Aceasta a fost scânteia care a aprins Primul Război din Congo (1996-1997). Guvernul de atunci al Zairului, condus de dictatorul Mobutu Sese Seko, le-a oferit adăpost acestor grupuri armate Hutu. El le-a permis să folosească teritoriul congolez ca bază pentru atacuri asupra noului guvern rwandez. Rwanda, împreună cu Uganda, au decis să acționeze și au sprijinit o coaliție de rebeli congolezi condusă de Laurent-Désiré Kabila.
În doar câteva luni, forțele aliate ale coaliției de rebeli a reușit sa ocupe capitala statului congolez. Dicatatorul Mobutu a fost nevoit sa fugă în Maroc, unde a și murit în 1997, iar Kabila s-a autoproclamat președinte. Țara a fost redenumită din Zair în Republica Democrată Congo.
Liniștea nu a durat mult. Odată ajuns la putere, Kabila a început să devină suspicios față de foștii săi aliați. Relația s-a deteriorat rapid, iar în 1998, a rupt relațiile cu Rwanda.
Așa a început Al Doilea Război din Congo (1998-2003), un conflict care a implicat nu doar Rwanda și Uganda, ci și alte șapte state africane, fiind supranumit „Marele Război African”.
În mijlocul acestui haos, în 2001, Laurent-Désiré Kabila a fost asasinat de propriul său bodyguard, într-un complot care nu a fost niciodată complet elucidat. Puterea a fost preluată rapid de fiul său, Joseph Kabila, care, spre deosebire de tatăl său, a înțeles că nu poate câștiga acest război prin mijloace militare.
În 2002, după negocieri îndelungate, Rwanda și Uganda au fost forțate de comunitatea internațională să-și retragă trupele din RDC. Acordul din 2003 a pus capăt oficial conflictului, iar în 2006 au fost organizate primele alegeri democratice din Congo în peste 40 de ani.
Cu toate acestea, efectele războaielor au fost devastatoare: peste 5 milioane de oameni au murit, în cea mai sângeroasă conflagrație de după Al Doilea Război Mondial.
Deși războiul s-a încheiat oficial în 2003, estul RDC a rămas un focar de instabilitate, iar grupările rebele, inclusiv M23, au continuat să lupte pentru controlul teritoriilor. Astfel, conflictul din Congo nu a fost niciodată pe deplin rezolvat, ci doar transformat într-un război de intensitate mai mică, dar la fel de brutal pentru populația civilă.
O rebeliune fără sfârșit
Mișcarea 23 martie (M23) a luat naștere în 2012, când un grup de soldați congolezi s-au răzvrătit împotriva armatei naționale. Aceștia au invocat nemulțumiri legate de incapacitatea guvernului de a pune în aplicare un acord de pace din 2009. Acest acord viza integrarea unei grupări rebele, susținută de Rwanda, în armata națională congoleză.
Format în principal din etnici Tutsi, M23 a cucerit inițial teritorii cheie din estul țării. Facțiunea a fost înfrântă în 2013 printr-o operațiune militară comună a forțelor congoleze și ale Organizației Națiunilor Unite.
Cu toate acestea, gruparea a reapărut în 2021 lansând ofensive surprinzătoare și reaprinzând ostilitățile în provincia Kivu de Nord. Din 2022, M23 și-a intensificat ofensivele prin capturarea de zone strategice și prin relocarea forțată a sute de mii de civili. La începutul anului 2025, rebelii au lansat o campanie agresivă, preluând controlul asupra unor orașe vitale și amenințând orașul Goma, capitala provinciei din Nordul-Kivului.
La începutul lunii februarie 2025, M23 a declarat unilateral un armistițiu, invocând motive umanitare și dorința de a facilita accesul ajutoarelor către populația afectată de conflict. Cu toate acestea, guvernul congolez a respins această declarație, catalogând-o drept „comunicare falsă”, în timp ce luptele au continuat în anumite regiuni.
Purtătorul de cuvânt al armatei congoleze, Sylvain Ekenge, a declarat: „Ei cer o încetare a focului pentru a-și reorganiza și consolida forțele”, într-un interviu cu Reuters.
La nivel internațional, Consiliul de Securitate al ONU a cerut încetarea imediată a ofensivei M23 și retragerea forțelor externe din regiune, exprimând îngrijorări cu privire la escaladarea conflictului și la impactul asupra populației civile.
În același timp, președintele Rwandei, Paul Kagame, a respins criticile internaționale referitoare la implicarea țării sale în conflict, afirmând că Rwanda este pregătită pentru „confruntare” dacă va fi necesar. El a criticat eșecul eforturilor diplomatice regionale de a rezolva conflictul dintre RDC și M23 și a subliniat că Rwanda va acționa în interesul propriei securități.
Summituri regionale au fost organizate pentru a discuta soluții durabile, însă scepticismul persistă, având în vedere eșecurile anterioare în implementarea acordurilor de pace.
Suferință, foamete și strămutări: Costul uman al conflictului din RDC
Agravarea conflictului dintre forțele guvernamentale și M23 a dus la o criză umanitară gravă. Consecințele asupra populației civile sunt devastatoare conform organizațiilor umanitare care se ocupă cu documentarea condițiilor oamenilor de rând.
Peste 700.000 de persoane au fost relocate forțat, iar rapoartele indică încălcări grave ale drepturilor omului, inclusiv masacre, violențe sexuale și recrutarea de copii soldați. Organizații precum UNHCR, Medici fără Frontiere și Crucea Roșie Internațională depun eforturi pentru a oferi ajutor, dar resursele sunt limitate, iar nevoile sunt copleșitoare.Economia locala si infrastructura au fost grav afectate, ceea ce duce la creșterea suferinței si înrăutățirea traiului populației.
Forțele nevăzute ale războiului
Implicarea regională complică și mai mult situația. Rwanda este acuzată de susținerea M23, în timp ce Uganda are propriile interese în regiune. Uniunea Africană, Comunitatea Est-Africană și Națiunile Unite au reacționat, dar răspunsurile lor au fost adesea criticate ca fiind insuficiente. Puteri occidentale precum SUA, Franța și Belgia au cerut soluții diplomatice, impunând sancțiuni și încercând să medieze negocieri de pace. Cu toate acestea, tensiunile dintre RDC și Rwanda au complicat eforturile de pace, făcând dificilă o rezoluție durabilă.
Rwanda are interese strategice, economice și de securitate în estul Republicii Democrate Congo. Rwanda justifică intervențiile sale militare în estul RDC prin necesitatea de a neutraliza amenințările grupărilor Hutu care încă se mai află pe teritoriul RDC. Cu toate acestea, criticii susțin că este doar un pretext pentru a-și promova propriile interese economice.
În realitate, Rwanda are un interes economic masiv în mineralele din estul Congo-ului, în special coltanul, staniul și aurul, resurse esențiale pentru industria tehnologică globală. De-a lungul anilor, diverse rapoarte ONU și ale organizațiilor pentru drepturile omului au acuzat Rwanda că profită de exploatarea ilegală a acestor resurse.
Acest lucru este realizabil fie prin companii rwandeze care tranzacționează minereuri extrase ilegal din RDC, fie prin sprijinirea grupărilor rebele care controlează zone miniere. M23 este adesea considerată un intermediar al Kigali-ului (capitala Rwandei) pentru menținerea controlului asupra acestor resurse, deși guvernul rwandez neagă orice implicare directă.
Pe lângă securitate și economie, Rwanda are și un interes geostrategic în a menține o zonă tampon instabilă la granița sa. Rolul zonei este să limiteze influența guvernului de la Kinshasa (capitala RDC) și să împiedice consolidarea unei armate congoleze puternice în regiune.
În acest sens, Kigali a fost acuzată că sprijină rebelii pentru a preveni RDC să devină un actor regional capabil să-și controleze eficient teritoriul și resursele. Această dinamică alimentează tensiunile dintre cele două țări și menține conflictul din estul Congo-ului într-un ciclu nesfârșit de violență și instabilitate.
O lecție dură: Povestea mercenarilor români blocați în Congo
Ce ar putea aduce pacea în RDC?
Obstacolele în calea păcii sunt numeroase: neîncrederea profundă între RDC și Rwanda, exploatarea ilegală a resurselor minerale și tensiunile etnice persistente. Intervenția militară a Comunității Est-Africane ar putea juca un rol crucial, dar eficacitatea sa rămâne de văzut.
Diplomația internațională și acordurile de pace anterioare au avut succes limitat, sugerând necesitatea unor abordări noi. Recomandările politice includ consolidarea capacității militare a RDC, aplicarea strictă a sancțiunilor și îmbunătățirea cooperării regionale.
