Mie mi se pare că o astfel de impozitare a companiilor are câteva avantaje mari. Să încep cu faptul că este extrem de simplă și transparentă: se calculează un procent din facturile emise și încasate, se face plata la buget și gata. Asta-I tot. Este și mult mai predictibilă, iar fiscul va previziona mult mai curat încasările viitoare.
Adaug faptul că încurajează afacerile cu valoare adăugată mare. Cine mută marfa dintr-un loc în altul încasând un adaos de 5% nu e atras de varianta impozitului pe venit pentru că valoarea adăugată de acest tip de business este redusă. Cel care produce și vinde marfă cu un grad de prelucrare redus este în aceeași situație. În schimb cine este creator de valoare cu costuri reduse va prefera impozitarea pe venit fiindcă are un câștig mare cu cheltuieli mai mici. Un exemplu simplu: proiectul unei case făcut de un arhitect. Valoare produsului este ridicată întrucât conține multă inteligență, cunoștințe și talent. Pe când cheltuielile arhitectului sunt, în mod simbolic, doar câteva coli de hârtie și un creion. Orice societate omenească ar trebui să încurajeze afacerile cu grad înalt de valorificare a resurselor sale și impozitarea pe venit este una dintre căile la îndemână.
La fel de important, acest tip de fiscalizare face ca impozitul să fie plătit în țara unde se desfășoară afacerea, unde s-a creat venitul în mod real iar transferurile financiare peste granițe în scopul diminuării taxelor nu-și mai produc efectele. Mecanismul cheltuielilor deductibile nu mai merită a fi dopat. Optimizarea fiscală va rămâne o biată schemă caducă și fără rost.
Deci, afară din Republica Mântuleasa cu piticul optimizării fiscale!
Știu, nu trebuie să folosesc cuvântul “pitic”. Este o exprimare cu potențial vexant. Corect americănește ar fi “vertically challenged” și într-o traducere al naibii de liberă ar veni “care contestă susul”. Totuși suntem în Republica Mântuleasa, un teritoriu al fanteziei politico-administrative, așa că ne mai permitem, din când în când, câte o piticanie conceptuală.
