Am o amintire inițiatică despre o cârciumă din cartier care nu mai există.

A rămas din ea doar numele încă agățat deasupra ușii inutile: ‘Izvorul rece’.

Cum scria Umberto Eco în finalul romanului Numele trandafirului?

“Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar noi păstrăm doar denumirea lui goală).

S-a golit Izvorul rece, a dispărut și ‘Șarpele roșu’, cârciuma unicat de la Piața Galați. Din toate au rămas doar numele încât te și întrebi dacă mirosul aspru al ciorbelor de burtă, bâzul metalic care reverbera între pereți când lăutarii interpretau la țambal Boleroul lui Ravel sau gustul apei dulci-sărate al primei scrumbii din primăvară au existat vreodată aievea sau reprezintă doar seducția unor momente imaginate. A fost sau n-a fost?!

Cu niște ani în urmă mă aflam la ‘Izvorul rece’ unde participam neinspirat, simțeam eu, la lansarea unei cărți despre box. Eroul era Francis Vaștag, multiplu medaliat, învingător pe toate continentele, probabil cel mai mare pugilist român din istoria recentă. Au început întrebările colegilor din presă: cum a fost lupta cu cutare? cum a fost cu pumnu’ ăla? cum de-ai rezistat în finala aia? Mi-a venit rândul. N-aveam nicio idee. În sfârșit, am formulat și eu o întrebare: “Feri baci, care e primul gând care-ți vine în minte când pui piciorul în ring?”
Francisc Vaștag a răspuns: “Să se termine mai repede”.

Vorbele campionului au avut efectul unui upercut din care nu cred că mi-am revenit nici azi. De-acolo vine reușita? Din groază, din disperare? Din foame și din sete? Este trauma o condiție a învingătorului? Trebuie să înduri chinuri paralizante ca să atingi performanța? Să cadă bucăți din tine ca să ai succes? La limită, părea că dacă îți cauți fericirea, mai întâi e necesar să te familiarizezi cu durerea. Nu prea înțelegeam. Sau lecția era alta?

Poate că era vorba de a-ți asuma riscuri, de a lăsa siguranța celui care privește din public, de a trece din când în când printre corzile sorții și a păși în ringul vieții ieșind din obscuritatea comodă a colțurilor și întâmpinând lumina orbitoare a reflectoarelor. Feri baci își dorea cu adevărat ca meciul să se termine cât mai repede, dar niciodată nu i-a trecut prin cap să renunțe la luptă.

Dacă este așa, atunci știu ce avem de făcut: să comandăm în meniul destinului câteva salturi în necunoscut, câteva bătălii. Nu știm cum va ieși, vom câștiga sau nu, s-ar putea să ne rămână ceva urme pe față, să fie nevoie de o perioadă de recuperare, dar în mod sigur vom avea ce povesti la o cârciumă din Republica Mântuleasa. Cu toate loviturile încasate am rămas destui în picioare. Gong! și Doamne Ajută!