Alain Resnais, fostul copil teribil al cinema-ului francez al anilor ‘60, are astăzi 84 de ani. Lucrează încă, după o carieră prodigioasă întinsă pe mai multe decenii, iar cel mai recent film al său îl arată în plină forţă creatoare. „Coeurs“ este, ca şi „Smoking/No Smoking“, un film în două părţi lansat de Resnais în 1993, o adaptare a unei piese de teatru semnată de britanicul Alan Ayckbourn şi intitulată „Private Fears in Public
Alain Resnais, fostul copil teribil al cinema-ului francez al anilor ‘60, are astăzi 84 de ani. Lucrează încă, după o carieră prodigioasă întinsă pe mai multe decenii, iar cel mai recent film al său îl arată în plină forţă creatoare.
„Coeurs“ este, ca şi „Smoking/No Smoking“, un film în două părţi lansat de Resnais în 1993, o adaptare a unei piese de teatru semnată de britanicul Alan Ayckbourn şi intitulată „Private Fears in Public Places“, ceea ce explică în parte distribuţia de primă mână, construită de Resnais din actori cu o experienţă solidă în teatru: Sabine Azéma (soţia, în viaţa reală, a regizorului), Lambert Wilson, André Dussollier şi un Pierre Arditi absolut magnific.
De asemenea, din exact acelaşi motiv, „Coeurs“ este un film construit în mare măsură din scene derulate între două personaje, mici vignete care durează, uneori, doar un minut-două. Există, ca şi în viaţa reală, iubiri neîmpărtăşite, un sentiment al ratării, o despărţire, eşecuri şi puţină speranţă.
Nicole (Laura Morante) şi Dan (Lambert Wilson), un fost ofiţer ajuns, la o vârstă mijlocie, şomer, îşi caută o nouă locuinţă cu ajutorul unui agent imobiliar pe nume Thierry (André Dussollier). Thierry, la rândul său, are o asistentă, Charlotte (Sabine Azéma), de care pare îndrăgostit, şi o soră mult mai tânără, Gaëlle (Isabelle Carré), a cărei viaţă sentimentală e în ruine. Lionel (Pierre Arditi), barmanul care îi serveşte băutura lui Dan, locuieşte împreună cu tatăl său, un bătrân morocănos şi vulgar, al cărui chip nu se vede nici o clipă pe ecran (vocea îi aparţine altui veteran, Claude Rich); pentru a-şi îngriji părintele, Lionel apelează la Charlotte.
Canavaua destul de complicată pe care se ţes poveştile care compun filmul-mozaic al lui Resnais arată cât de mult ţine bătrânul maestru la rigoarea formală. Scenele propriu-zise sunt despărţite de interludii turnate în exterior, în care zăpada cade pe străzile Parisului; un anumit aer de irealitate traversează, astfel, întreg filmul. Interioarele, pe de altă parte – spaţii de birouri despărţite prin paravane de sticlă mată, un bar împărţit în două de o cortină de mărgele – evocă vag o metaforă a despărţirii şi a neînţelegerii reciproce.
Propriu-zis vorbind, filmul nu are o intrigă anume; este doar un soi de colaj de scene disparate, legate laolaltă de firele nevăzute ale unor accidente biografice, care fac ca destinele personajelor să se intersecteze. E aproape o colecţie de studii de caz: Charlotte, care îl îngrijeşte pe tatăl lui Lionel, e o credincioasă ferventă, ceea ce nu o împiedică să savureze filmele pornografice (una dintre casete ajungând accidental la Thierry, care o priveşte cu un amestec de stupefacţie şi dorinţă sexuală).
Lionel, la rândul său, le oferă câte un sfat tuturor clienţilor barului unde serveşte; aerul său discret şi corect ascunde, în spatele ridurilor, drama unui om care a ajuns să-şi îngrijească torţionarul, un tată abuziv. Resnais nu mai e de multă vreme un teribilist; acest film al său, turnat la capătul carierei, arată o umanitate caldă.
Lambert Wilson şi Isabelle Carré apar împreună într-o scenă din filmul „Coeurs“, în regia lui Alain Resnais. Filmul, o adaptare a unei piese de teatru de Alan Ayckbourn, a fost tradus sub titlul „Inimi“ şi va avea premiera în România pe 27 aprilie.