Modificările aduse legislaţiei fiscale în ultimele șase luni au afectat toate categoriile de impozite şi taxe, deşi într-o proporţie diferită, iar noutăţile fiscale intervenite la nivelul calificării statutului de rezidenţă fiscală şi, implicit, la nivelul regimului fiscal aferent nu aveau cum să lipsească - actele cu cea mai mare incidenţă practică în această direcţie fiind OUG nr. 30/2011 şi OMFP nr. 74/2012.
Am citit aceste update-uri ale legislaţiei fiscale şi m-am întrebat dacă discutăm de un model nou de viziune fiscală pe acest palier sau doar de un facelift. În primul rând, să remarcăm că, începând cu 01 ianuarie 2012, reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realizează dacă cel puţin unul din criteriile reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal nu este respectat pe parcursul unui an calendaristic, şi nu pe durata a trei ani consecutivi (conform reglementărilor în vigoare anterioare apariţiei OUG nr. 30/2011). În al doilea rând, „regula celor 183 de zile calendaristice“ se aplică nu numai dacă acestea sunt consecutive, ci şi fracţionate, pe parcursul a 12 luni consecutive şi care se încheie în anul curent. Ca noutate, se adaugă şi obligaţia completării chestionarelor prevăzute de OMFP nr. 74/2012, în baza cărora autorităţile fiscale urmează să stabilească (după caz) recalificarea statutului de rezidenţă fiscală în România, trimiţând în acest sens, în termen de 30 de zile de la depunerea documentelor, o notificare contribuabilului vizat, cu toate implicaţiile fiscale care decurg de aici privind impozitarea veniturilor realizate, în funcţie de sursa de provenienţă a acestora. În al treilea rând, dar foarte important!, este faptul că a fost introdus un nou criteriu pentru stabilirea rezidenţei fiscale (iar pe cale de consecinţă, inclusiv a statului ce are dreptul să încaseze impozitul), respectiv „deţinerea unei locuinţe în România, fie în proprietate, fie închiriată“.
Nu în ultimul rând, recentele modificări aduse Normelor metodologice date în aplicarea Codului fiscal vin cu precizări suplimentare privind obligativitatea înregistrării contractelor de prestări servicii efectuate de nerezidenţi pe teritoriul României, în favoarea unor rezidenţi, precum şi referitor la procedura de restituire a impozitului de 16%, reţinut iniţial şi anterior prezentării unui certificat valabil de rezidenţă fiscală. Toate aceste modificări au scopul evident de a limita posibilităţile de optimizare fiscală, în special la nivelul regimului fiscal al dividendelor achitate persoanelor fizice. Cu toate acestea, a scăpat un „amănunt nesemnificativ“: definirea conceptuală ca atare, şi nu prin raportare la nişte situaţii şi elemente particulare, date cu titlu de exemplificare, a noţiunii de „centrul intereselor vitale“, deşi este un concept-cheie în definirea statutului de rezidenţă fiscală. O fi mai bine aşa, ca tocmai această noţiune să rămână un pic „în ceaţă“?! Aş spune că noile restricţii implementate la nivelul regimului fiscal al nerezidenţilor sunt în acord cu retorica de condamnare publică privind „mutatul banilor în afară“, discurs care prinde foarte bine la „popor“ – că doar acolo ar putea fi banii pentru mărirea salariilor şi pensiilor, cum ar spune unii, nu? Totuşi, acest regim fiscal nu a presupus niciodată, cred eu, vreo „şmecherie ascunsă“ sau vreo practică ocultă de magie neagră; poate, doar puţină pasiune pentru înţelegerea reglementărilor fiscale, fie ele interne, comunitare sau din convenţiile de evitare a dublei impuneri.
În final, nu pot să nu mă întreb: decât să rămânem pasivi şi să şi să aruncăm „vina“ asupra celor care caută soluţii (perfect legale!) de optimizare fiscală, nu era oare mai bine „să umblăm“ la costurile fiscale legate de impozitarea dividendelor? Şi nu zic să luăm ca baza de referinţă regimul fiscal din paradisurile fiscale clasice, că doar suntem în UE şi trebuie să achiesăm la directivele comunitare, dar cred că Austria ar putea fi un exemplu.
Dragoş Pătroi
managing partner DRP TAX WIZARDS