Nu este normal ca un om să fie nevoit să-şi deschidă un nou cont, la o nouă bancă, din simplul motiv că are un nou serviciu.

Săptămâna trecută, o domnişoară foarte machiată de la ghişeul unei mari bănci din România era să îmi dea, din neatenţie şi grabă, un extras de cont care nu-mi aparţine. Cu câteva minute mai târziu, o colegă de-a ei mi-a cerut să-i spun ce studii am înainte de a-mi schimba nişte euro în lei. Senină, mi-a spus că, dacă nu vreau să-i spun nimic, poate pune nişte informaţii fictive alături de CNP-ul meu.

Ce mi s-a întâmplat mie la ghişeul băncii cu pricina nu e un caz izolat. Multe alte exemple mi-au dovedit faptul că, în sectorul bancar românesc abundă practicile dubioase, tolerate de un public insuficient de exigent, precum şi scăpările comise de personalul subcalificat.

Bunăoară, alte bănci au obiceiul de a deschide clienţilor un cont curent alături de contul de card, iar obţinerea unui credit rezultă, prea des, şi în deschiderea unui cont curent, creându-se nevoia artificială de a muta banii dintr-un cont în altul, cu comisioanele aferente. Nici în cazul cardului şi nici în cazul creditului, „împerecherea“ acestora cu un cont curent nu serveşte niciunei logici economice reale în afara oportunităţii de a percepe comisioane pe transferuri, de altfel, inutile. Acest lucru este de nejustificat; prea multe bănci ale lumii, inclusiv băncile-mamă ale jucătorilor locali, reuşesc să se descurce fără a inventa conturi aiurea, cum o fac în România.

O altă practică abuzivă este impunerea cardului de salariu pentru toţi angajaţii unei companii sau instituţii, pentru a face, vezi Doamne, plata salariului mai repede. Nu este normal ca un om să fie nevoit să-şi deschidă un nou cont, la o nouă bancă, din simplul motiv că are un nou serviciu. Orice angajator are posibilitatea să facă plăţi în orice cont ar dori fiecare salariat. Acest lucru se întâmplă în sute de mii de companii din lume, care reuşesc să-şi plătească salariaţii la oră fixă, în conturi deschise la diverse bănci. Ba mai mult, în România, conturile astfel deschise nu se închid când titularii îşi schimbă serviciul. Astfel, comoditatea unor birouri de resurse umane sau contabilitate, sau comportamentul de cvasicartel între unele bănci şi unii angajatori, generează comisioane pe care mulţi oameni le plătesc aiurea, pe conturi moştenite de la companii unde nu mai lucrează de mult.

Revenind la cazul băncii unde, pentru un schimb valutar, trebuie să spui ce profesie ai, explicaţia este simplă: se urmăreşte construirea, pe şest, a unei baze de date de potenţiali clienţi, cărora să li se poată vinde noi produse. Ce folos că o bază de date astfel construită nu are şanse să rezulte în informaţii utile şi că marketingul făcut în baza ei este sortit eşecului, iar efortul despus pe parcurs este o risipă de resurse!?
Toate exemplele de mai sus sunt din piaţa de retail. Este însă foarte posibil ca şi clienţii corporatişti ai băncilor să se confrunte cu inepţii asemănătoare. De asemenea, putem fi siguri că pentru fiecare exemplu citat mai sunt multe altele.

Cauza acestui comportament este simplă: combinaţia între criza de personal, care duce la scăderea calităţii angajaţilor din bănci, şi o enormă lipsă de concurenţă reală între bănci, ambele tolerate de un public prea îngăduitor. Toţi aceşti factori, dacă rămân neadresaţi pe termen lung, au şanse reale să determine o enormă vulnerabilitate într-un sector vital pentru economie.