Regimul comunist instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice în martie 1945 a promis maselor credule că va organiza o societate nouă, pe cele mai avansate principii politice. S-a trecut la investiții masive în industrie și renumitele combinate au început să înflorească pe meleagurile românești. Oamenii erau fericiți că aveau locuri de muncă, dar nivelul de trai nu era unul deosebit, cartelele alimentare fiind menținute până în anul 1954 și apoi în diferite regiuni. Se simțea o oarecare prosperitate pentru că erau prea puține mărfuri pe piață și locuitorii din mediul urban puteau să numere în liniște bănuții obținuți după luni de muncă intensă.
Conducerea de la București avea obiective mărețe și nu era interesată în mod deosebit de viața oamenilor. Chiar dacă existau investiții în sistemul sanitar, acestea erau absolut secundare în raport cu fondurile acordate industriei grele. Nu este de mirare că dotarea cu aparatură medicală a spitalelor lăsa mult de dorit și nici medicamente de calitate nu erau produse. Importurile erau rezervate conducerii de partid sau pentru situații de criză. Nu erau aruncați banii necesari investițiilor.
Această politică a conducerii de partid și de stat a avut consecințe deosebit de interesante. Specialiștii constatau în anul 1971 că mortalitatea a crescut după anul 1967 și un vârf a fost înregistrat în 1969, atunci când au pierit 201.225 de cetățeni. Raportau că în România socialistă mortalitatea era mai mare la aproape toate categoriile de vârstă în raport cu ceea ce exista în state precum Bulgaria, Ungaria, Austria, Suedia sau Marea Britanie). Copiii cu vârsta sub un an dădeau un mare contingent de morți pentru că nu exista o preocupare pentru dotarea cu aparatură modernă, care ar fi trebuit importată sau produsă în țară sub licență. Nu este de mirare că era înregistrat un adevărat masacru și mortalitatea infantilă reprezenta 16,6 % din totalul victimelor pe 1968 și 12,7% pe 1969. Era îngrozitor de mult pentru un singur an din statistică.
Din păcate, statul comunist a continuat să neglijeze investițiile în sistemul sanitar, definit drept neproductiv, și mortalitatea a crescut mai ales după ce s-a trecut la o politică de economii pentru plata datoriei externe. În plus, industria românească nu reușea să fabrice echipamente medicale de calitate. Nici măcar seringi bune nu erau produse și nu este de mirare că acestea erau refolosite în urma unor sterilizări ce nu erau perfecte și astfel s-au răspândit boli precum hepatitele și HIV.
Omenirea a evoluat și s-ar fi putut face mult pentru cei în suferință, dar statul comunist a avut grijă să trimită medicii prin lagărele de exterminare și să promoveze în funcții pe cei ce erau analfabeți funcționali. Nici profesorii n-au fost apreciați de noul regim și au pierit în mucedele temnițe. Alții au pierdut ani prețioși din viață până când autoritățile au considerat că merg pe linia partidului sau că sunt reeducați și utili noii lumi.