Am scris de curând un text tributar lui Henry Hazlitt care arăta că maşinile au fost mereu învinuite de şomaj. La început, saboţii olandezi şi francezi blocau războaiele de ţesut, ceea ce a consacrat termenul de sabotaj, şi cam în aceeaşi perioadă luddiţii englezi incendiau casele şi îi ameninţau pe inventatori cu moartea. Apoi, în anii ’30, filmul Timpuri Noi al lui Chaplin reprezintă dovada că maşinile sunt din nou învinuite pentru pierderea locurilor de muncă. Acum, presa din România plânge pe umărul muncitorilor sindicalizaţi de la Dacia că vor fi înlocuiţi cu roboţii. Iar din acest periplu nu trebuie să lipsească, bineînţeles, spusele „colegului“ lui Karl Marx, Friedrich Engels, potrivit cărora: „Proletariatul a luat fiinţă în urma introducerii maşinilor“, şi că, „în actualele imprejurări sociale perfecţionarea maşinilor poate avea pentru muncitori numai urmări defavorabile şi cât se poate de apăsătoare; fiecare maşină nouă aduce cu ea şomaj, mizerie şi lipsuri“.
Sau cele ale primei doamnei a Statelor Unite, Eleanor Roosevelt: „Am atins astăzi punctul în care echipamentele cu productivitate mare înseamnă ceva bun doar dacă nu aruncă pe drumuri lucrătorii“.
Dar indiferent de ceea ce spun marxiştii, fabianiştii şi ecologiştii, fabricanţii cresc productivitatea cu ajutorul utilajelor mai performante şi profiturile suplimentare obţinute merg în trei direcţii: capitalizarea propriei firme, investiţii în alte domenii ori majorarea consumului fabricantului. Indiferent de variantă, resursele obţinute permit creşterea gradului de ocupare. Şi apoi, ca urmare a sporului de productivitate, fie se măresc salariile, fie se reduce preţul bunurilor cumpărate, ceea ce echivalează cu un avans al nivelului de trai. Dar, din păcate, şi aici e punctul unde trebuie făcută o adăugire la cele zise de Hazlitt, aceste lucruri pozitive se întâmplă dacă nu intervine statul. Dacă el impune pe timp de pace taxe ca în vreme de război şi acestea induc şi impredictibilitate mediului de afaceri, fiindcă se modifică permanent, nu se mai poate discuta de prosperitate la nivelul individului.
O a doua problemă este că statul pretinde să fie partener de afaceri al firmelor şi le ia un procentaj din profit, chiar dacă n-a investit nimic. Şi ce ne facem că cele mai importante companii, în loc să majoreze productivitatea contribuind la o a doua Revoluţie Industrială, oferă pieţelor, pe post de progres tehnic, nişte „jucării“, numite smartphones? Astfel, inovaţia nu e destinată avansului tehnologic, ci divertismentului. Ceea ce înseamnă că piaţa preferă produse cu care să-şi trateze frustrările provocate de politicienii şi birocraţii ce o împovărează fiscal. Din câte se observă, a apărut o nişă de piaţă care întreţine prostia, deoarece aceia care folosesc telefonul mobil îl mai utilizează doar marginal pentru scopul în care a fost creat: comunicarea. În ciuda denumirii, telefonul ajunge să aibă mai multe facilităţi pentru altceva, care, de facto, generează izolare. Iar vulnerabilitatea tot mai mare a tinerilor faţă de acest autism social indus tehnologic nu poate avea altă explicaţie decât degradarea procesului educaţional, atât în şcoală, cât şi în familie.