«Fondul e o maşină de tehnocraţi draconici. Ba e un necesar mecanism de disciplinare. Noi suntem proşti, ei deştepţi. Ba invers.» Împrumutul de la FMI e preventiv. Ba e imperativ. Fondul e o maşină de tehnocraţi draconici. Ba e un necesar mecanism de disciplinare. Pieţele internaţionale sunt iraţionale când evaluează România. Ba sunt mai clarvăzătoare decât e guvernul din Palatul Victoria, oricare ar fi el. Noi suntem proşti, ei deştepţi. Ba invers. Ş.a.m.d.
«Fondul e o maşină de tehnocraţi draconici. Ba e un necesar mecanism de disciplinare. Noi suntem proşti, ei deştepţi. Ba invers.»
Împrumutul de la FMI e preventiv. Ba e imperativ. Fondul e o maşină de tehnocraţi draconici. Ba e un necesar mecanism de disciplinare. Pieţele internaţionale sunt iraţionale când evaluează România. Ba sunt mai clarvăzătoare decât e guvernul din Palatul Victoria, oricare ar fi el. Noi suntem proşti, ei deştepţi. Ba invers. Ş.a.m.d.
Întreaga cacofonie stârnită de situaţia bugetului şi de o eventuală criză de lichiditate care ar impune necesitatea creditului de la FMI scoate la iveală o serie de trăsături ale mediului economic, ale celor care îl analizează, precum şi ale întregii societăţi româneşti şi ale modului său de a se raporta din punct de vedere economico-financiar faţă de lumea din jur. Încă o dată, în episodul cu multe cifre al aceleiaşi telenovele, concluziile nu sunt flatante.
O primă concluzie care se impune după această tevatură declanşată de acordul cu FMI este cea legată de insuficienta capacitate de analiză şi sinteză obiectivă a mediului economico-financiar din România. Stridenţa discuţiilor pe marginea unei chestiuni atât de importante nu trebuie confundată cu vigoarea unei dezbateri sănătoase. Gama largă de păreri pe aceeaşi temă nu trebuie confundată cu o foarte benefică diversitate de opinii. Viteza cu care s-a umplut presa scrisă şi audiovizuală de experţi în economie nu trebuie să ne facă să credem că avem din abundenţă astfel de minţi.
Derivând din tema anterioară, o a doua concluzie ce reiese din circul acordului cu FMI ţine de inconsistenţa relaţiei dintre România şi restul lumii economice. Faptul că revenim la Fond cu coada între picioare la mai puţin de cinci ani după ce le-am dat cu tifla, pe fondul unei relaţii pe termen lung care a fost caracterizată de multiple fricţiuni, denotă o incapacitate structurală a României de a se hotărî cine este şi ce vrea de la lume din punct de vedere economic. Aidoma acelei abordări de ageamii a pieţelor de capital – manifestată prin autogolurile emisiunilor de obligaţiuni –, relaţia României cu FMI reflectă un tulburător grad de amatorism şi incoerenţă care există, difuz, în prea multe din instituţiile statului cu atribuţii de management economic. Chiar şi atunci când vocea din pustiu a Băncii Naţionale trage câte un semnal de alarmă cu un apel la raţiune, nu este de ajuns.
Nu în ultimul rând, combinaţia dintre primele două concluzii ne duce către o a treia, care ţine de felul în care România percepe contextul economico-financiar internaţional. Orice speranţă a unei juste perspective asupra pieţelor financiare tinde prea des să se piardă în oscilaţiile autohtone între, pe de o parte, căutarea biciului FMI/UE ca forţă benefică şi, pe de alta, patimi exaltate de convingerea că există numeroase conspiraţii financiare împotriva României. Simplu spus, percepem atât de emotiv un mediu prin excelenţă raţional încât nu avem nici o şansă să citim „apele“ cum trebuie.
Toate aceste mesaje ce pot fi desprinse din tărăboiul acordului cu FMI conturează imaginea unei Românii adolescente – cu pretenţii de adult, dar cu instincte infantile latente şi pretenţii ca acestea să-i fie tolerate. Problema este că actualul context nu tolerează accese cvasi-puberale, fie ele şi din partea unei ţări suverane.