Nu întâmplător am parafrazat în titlu un articol, din martie, din Capital (care vorbea despre industria auto din România și despre un scenariu deloc confortabil – deși dacă ne luăm după cum stau lucrurile în prezent, foarte improbabil). Și asta pentru că, din când în când, mai sunt întrebat dacă mai există fabrici de medicamente în România.
Da, ele există, sunt circa 30 de producători industriali atât de preparate farmaceutice, cât și de suplimente, care au avut și au o contribuție economică și socială importantă, fiind aglomerate în zonele academice, care sunt evident constituite drept clustere de reindustrializare pentru acest tip de industrie.
Manufacturarera de produse cu valoare adăugată mare, investiții în tehnologie înaltă în cadrul unor cicluri industriale strânse, standarde intransigente de control și asigurarea calității, resurse umane instruite exigent. Sunt cele patru componente care redau cel mai bine operațional industria producătoare de medicamente. Iar multiplicarea locurilor de muncă este cel mai important parametru care caracterizează industria, ajungându-se la 1:15, adică un loc de muncă într-o fabrică de medicamente creează altele 15 pe orizontală și verticală.
Și, deloc întâmplător, în țările puternic industrializate, industria farmaceutică are o contribuție remarcabilă la produsul intern brut, și iarăși deloc întâmplător, aceste țări sunt dispuse să creeze cele mai bune facilități fiscale pentru ca fabricile să-și păstreze atât potențialul de valoare adăugată, cât și pe cel de multiplicare a locurilor de muncă.
Cum se poziționează România față de acest segment industrial competitiv și profitabil? Pierde și pe termen scurt, și pe termen lung. Suprareglementare și suprainstituționalizare, care creează bariere de acces, compromiterea lanțului valorii, ratarea de investiții. Sisteme de suprataxare anticonstituționale, care împovărează neverosimil capitalurile de lucru, făcând imposibilă dezvoltarea operațiunilor. Lipsa de dialog (de fapt, industria locală nu este chemată la discuții) cu privire la temele fundamentale care privesc regândirea sistemului sanitar și a legislației din domeniu.
România, dacă nu dorește să-și închidă fabricile de medicamente (așa cum a făcut într-un fel cu Institutul Cantacuzino) sau să compromită în continuare investiții în dezvoltare, trebuie să înceteze să trateze medicamentele ca pe o temă de breaking news politic sau de teorie a conspirației în perimetrul sistemului sanitar. Vorbim despre un domeniu economic care trebuie privit pragmatic în cadrul paradigmelor globalizării, așa cum fac țările cu prospecte favorabile economice și demografice din grupul BRICS și, mai nou, MINT (Mexic, Indonezia, Nigeria, Turcia), toate dispuse să acorde stimulente enorme producătorilor care vor să investească în domeniu. Cum ar fi dacă alături de industria auto și de cea IT, care sunt vârfurile de lance investiționale domestice, am ști să atragem investiții în fabrici de medicamente, care ar fructifica excelent poziția geografică a României, know-how-ul existent, resursele umane calificate și capacitatea de a produce și exporta la prețuri competitive?
Dragoș Damian, președinte, APMGR