Prima țintă trebuie să fie piața  produselor agroalimentare, modul în care ne prezentăm produsele atât pe piaţa internă cât și externă. În majoritatea cazurilor produsele românești sunt subevaluate ca preț.  Cel mai bun exemplu este valoarea de export a grâului, din ultimii trei ani. Prețul acestuia nu reflectă nici calitatea produsului, nici importanţa sa în asigurarea securităţii alimentare. Această subapreciere a prețului  nu numai că nu oferă satisfacții producătorilor dar nu permite investiții.

O altă prioritate trebuie să fie asigurarea instrumentelor necesare pentru un comerţ modern, cu capacitate de aprovizionare constantă a cerințelor consumatorilor cu produse agroalimentare. Există o lipsă a legăturilor directe între structurile de producție agricolă şi structurile de colectare, depozitare, condiționare-păstrare de la nivel local/ regional. Aceste realități limitează accesul producătorilor şi implicit îi exclude din operaţiunile de comercializare sau le accentuează caracterul sezonier al valorizării rezultatelor muncii lor. Aceasta se reflectă, în ultimă instanță, în nivelul prețurilor de valorificare a produselor agroalimentare și în capacitatea de a asigura continuitatea activității productive.

Mai trebuie remarcat faptul că prin degradarea stării cercetării din domeniul agricol, baza științifică de susținere a diverselor programe strategice are de suferit în implementare. În prezent, nu numai că importăm material biologic, dar suntem și importatori de produse agroalimentare, în condițiile în care numeroși producători agricoli nu au capacitatea de a-și valorifica munca.

Vom putea vorbi despre dezvoltare în domeniul agricol atunci când vom cumpăra material biologic și produse agroalimentare de la propriile institute de cercetare agronomică, precum și de la proprii noștri producători agricoli, deoarece numai așa vom putea reține în țară o plusvaloare mai mare.

Disfuncţionalităţile privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor comerciale cu produse din sectorul agricol, la nivel național, generează: evaziune fiscală în acest domeniu; presiuni speculative asupra preţurilor produselor la consumatorul final; concurenţă neloială între actorii din piaţă persoane fizice şi comercianţi; deficit de competitivitate al produselor autohtone faţă de produse provenite din ţări terţe etc.

Dimensiunea filierei de comercializare a produselor agroalimentare, în regim de vânzare cu amănuntul şi cu ridicata, la nivel naţional, cuprinde peste 500 pieţe agroalimentare permanente, din care circa 400 sunt pieţe urbane aflate în marea majoritate în proprietate şi administrare privată sau în proprietate publică şi administrare privată, precum şi circa 700 de structuri de vânzare temporare organizate în mediul rural.

O parte importantă din producţia naţională este valorificată în ultima categorie de entități, existând o serie de neajunsuri ce pornesc de la condiţiile improprii ale acestor canale comerciale necontrolabile, eludarea legislaţiei fiscale, crearea concurenţei neloiale etc. – toate acestea având, în ultimă instanță, un impact social şi economic negativ.

Se cunoaşte faptul că piaţa dă suport performanţelor, iar atunci când legăturile cu piaţa sunt scurtcircuitate, performanţele devin slab stimulative, și, în absența capitalului, rezultatele muncii din agricultura de semi-subzistență și de subzistență se orientează spre susţinerea familiei.

Conexiunea fermierilor din România cu piaţa, mai ales a celor 3,2 milioane de gospodării de semi-subzistență și de subzistență, este slabă sau, de cele mai multe ori, inexistentă. Acest fenomen explică orientarea, cu predilecție, a acestor actori spre autoconsum.

Producţia din gospodăriile de semi-subzistență și de subzistență nu este sub control, nu este susţinută, nu este standardizată, dar deține 55% din suprafaţa agricolă a ţării. La această realitate a contribuit și orientarea Politicii Agricole Comune, după 2004, prin care au fost susținute, cu precădere, fermele de mari dimensiuni, unități care în România realizează 45% din producţia agricolă, producție care nu numai că este standardizată, dar este și integrată în comerţul modern.

Pentru gospodăriile de semi-subzistență și de subzistență singura soluţie de intrare în piață o reprezintă reorientarea către ultimele tendințe din cunoaștere – genetica, tehnologia informației și a comunicațiilor. În România totalul vânzărilor online se ridică la aproximativ 5% din tranzacțiile comerciale, dar potenţialul acestui segment este imens.

Având mintea deschisă şi învăţând din modelele europene, putem anticipa viitorul, care vine peste noi. A face acest lucru înseamnă să gândim în scheme directe, cu interes direct, fără să încălcăm regulile Uniunii şi să fim în concordanţă cu partenerii noştri europeni.

Aducând această nouă dimensiune pieţei produselor agricole, ruralul poate intra în online, în piaţa digitală, prin înființarea unor centre de colectare gestionate de cooperative/asociații  agricole, aflate în legătură directă cu entitățile similare de preluare şi distribuire din urban.

 

Despre autor:

Radu Antohe este expert în politici agricole și dezvoltare rurală,

Lector univ. dr. la Facultatea de Economie Agroalimentară și a Mediului din cadrul ASE București