Când vine vorba despre politica natalistă de dinainte de 1990, în discursul public se repetă (doar) două enunțuri: a. Ceaușescu a vrut să aibă un popor numeros pentru că era un dictator nebun și b. Decretul 770/1966 a însemnat moartea sau mutilarea a zeci mii de femei.
Aceste două enunțuri sunt considerate și astăzi adevăruri absolute. Totuși, cel puțin polemic, îmi asum riscul de a le contrazice. În materialul precedent am argumentat că politica natalistă nu a fost „a lui Ceaușescu”, ci a statului român. În 1966, Ceaușescu încă nu avea puterea discreționară de la sfârșitul anilor 80 și, repet, Decretul a fost elaborat în urma unui studiu științific multidisciplinar. Dacă acel studiu era valid științific sau nu, nu mă pot pronunța. Este cert, însă, că România se afla într-o criză demografică, așa cum este și azi. Un popor care nu învață din istorie fie va repeta lecția, fie va dispărea. Am ajuns, oare, astăzi, în acest punct? Să vedem!
Mă voi ocupa, în continuare, de aspectul cel mai delicat al problemei, cel uman/umanitar, adică de cea de-a doua afirmație cu valoare de adevăr absolut amintită mai sus.
Să spunem, în primul rând, că afirmația respectivă își are originea în liberalismul modern, în care libertatea individului (cetățeanului) prevalează asupra intereselor statului. Un prieten m-a provocat: „Oare cetățeanul e în slujba Statului sau Statul este în slujba cetățeanului?” Democrația liberală va răspunde fără să clipească: Statul este în slujba cetățeanului!
Dar dilema de mai sus este un sofism simplist, întrucât, la limită, ea poate fi pusă în forma: „Ce este preferabil – un stat fără cetățeni sau niște cetățeni fără stat?” Cetățenii fără stat ar deveni indivizi asociali, care ar trăi într-o ordine naturală, în care se aplică principiul bellum omnium contra omnes, iar un stat fără cetățeni ar putea să existe, tot așa, la limită, ca o închisoare uriașă, ca o distopie orwelliană.
Corect este să formulăm astfel: în situația în care o societate juridic echitabilă dispune de resurse excedentare și în care nu există presiuni externe, cetățenii stabilesc democratic un regim dinamic de drepturi și îndatoriri reciproce. În realitate, o asemenea situație este foarte greu de atins. Societățile reale sunt mai mult sau mai puțin depărtate de acest model ideal.
Într-o societate arhaică, modelul cultural este cel al familiei lărgite, în care femeia are atâția copii câți îi dă Dumnezeu. Acest model cultural era strâns legat de un model economic extensiv: cu cât o familie avea mai mulți membri, cu atât putea exploata o suprafață mai mare și, deci, putea obține mai multe resurse.
Modernitatea a generat, în Occident, modele economice din ce în ce mai complexe și mai eficiente, ceea ce a condus la eliminarea treptată a modelului cultural al familiei cu foarte mulți copii. Dimpotrivă, întrucât copiii trebuiau să primească o educație din ce în ce mai costisitoare pentru a se integra în societate și, pe de altă parte, împărțirea moștenirii diminua capitalul cu care tinerii porneau în viață, modelul familiei cu mulți copii a devenit împovărător economic.
Să privim acum dezvoltarea dinamică a două societăț, în ultimele două secolei: cea din Marea Britanie și cea din România.
În Marea Britanie, industrializarea timpurie și un model economic foarte eficient au făcut ca modelul cultural al familiei nucleare (părinți și unu-doi copii) să apară și să se dezvolte în mod natural, pe fondul unui stat capabil să asigure serviciile de bază și păstrând în același timp sistemul de producție capitalist. Nu în ultimul rând, trebuie să subliniem că o mare parte din bogăția statului fusese asigurată de relații economice asimetrice (ca să folosesc un eufemism) cu țările din fostul imperiu colonial.
Scăderea natalității (în cursul secolului XIX și la începutul secolului XX, Marea Britanie a fost generatoare de emigrație. Prin urmare, după 1945, pe ansamblu, nu s-a observat o scădere a populației când familia tradițională, cu mulți copii, a devenit o excepție) ca urmare a schimbării modelului cultural a fost lentă, greu perceptibilă și a fost compensată din plin prin imigrație. Statul, în acest caz, nu a trebuit să intervină decât prin legi care, pe de o parte, asigurau servicii sociale de înaltă calitate și, pe de altă parte, reglementau eficient imigrația.
România nu a fost niciodată într-o poziție economică suficient de bună pentru ca modelul cultural al familiei nucleare să apară și să se dezvolte în mod firesc, pe un fond de prosperitate generală. Dimpotrivă, cea mai mare parte a societății românești a fost trecută la acest model cu forța, prin industrializarea și urbanizarea din anii 50-60. Această trecere a avut loc într-o perioadă de lipsuri economice, iar modelul cultural a fost impus artificial prin instrumentul „apartament la bloc”, unde nu încăpea o familie extinsă.
Probabil, tendința de scădere a populației s-ar fi plafonat sau chiar inversat dacă perioada respectivă ar fi fost suficient de lungă și resursele pentru servicii sociale ar fi fost suficiente. Chestiunea este că aceste resurse depindeau critic de o creștere a populației, necesară pentru a susține industrializarea.
Decizia politică a fost de a forța etapele. Refacerea de după război și relativa prosperitate dobândită de societatea românească între 1965 și 1975 au asigurat resursele respective și, indirect, au întârziat transformarea modelului cultural al familiei. Au fost ani de investiții masive, de creștere explozivă a locurilor de muncă și de creștere a veniturilor. S-au construit creșe și grădinițe care au absorbit „decrețeii”. Memoria colectivă s-a repliat pe modelul vechi.
Între 1966 și 1989, și chiar și după aceea, majoritatea femeilor din România a trăit într-o societate tradiționalistă, patriarhală, în care bărbații erau abuzatori și lipsiți de înțelegere pentru problemele specifice ale partenerelor. În cel mai bun caz, bărbații acceptau să plătească costul întreruperii de sarcină. În cel mai rău caz, ignorau cu desăvârșire problema.
S-a născut astfel o subcultură clandestină a femeilor. „Rețele” în care comunicau și găseau persoane și/sau metode prin care reușeau întreruperea, firește ilegală, a sarcinilor nedorite. Aici a fost punctul de plecare al unui clivaj societal, clivaj care a fost speculat propagandistic de retorica anticomunistă, în așa fel încât percepția care s-a generalizat a fost aceea că regimul comunist considera că femeile sunt doar un instrument de reproducere. Să mai menționăm că, în anii 80, întrucât creșterea natalității se redusese față de perioada 1967-1980, femeile angajate (adică aproape toate) erau supuse unui control ginecologic periodic, în scopul de a se depista sarcinile timpurii și a se preveni, astfel, avorturile ilegale. De aceea, Decretul 770/1966 a avut un efect psihologic contrar așteptarilor populației. Și, trebuie să subliniem, contrar ideii de emancipare a femeilor.
Nemulțumirea profundă a populației României de la sfârșitul anilor 80 era legată, în primul rând, de lipsa cronică a alimentelor, a bunurilor de larg consum și energiei (căldură, electricitate, combustibili). După schimbarea regimului, frustrarea față de aceste lipsuri a generat un „dezmăț” al consumului care a fost una dintre cauzele majore ale prăbușirii economice din anii 90: s-au vândut sau s-au înstrăinat active valoroase pe degeaba sau pe prețuri derizorii, iar banii au fost, pur și simplu, consumați pentru a compensa penuria din perioada ultimă a lui Ceaușescu.
Firește, la aceste nemulțumiri generale, femeile adăugau furia (îmi este greu să găsesc un cuvânt mai potrivit) față de politica pronatalistă.
Printre altele, unul dintre primele acte normative abrogate de noua putere a fost Decretul 770/1996. Consecința a fost că doar în 1990 a avut loc circa un milion de întreruperi de sarcină, iar cifra s-a menținut la acest nivel încă vreo cinci ani, până când mijloacele contraceptive preventive au ajuns să fie la îndemâna (aproape) tuturor.
Revenind la dinamica efectului psihologic, furia față de politica pronatalistă a fost accentuată, în anii 90, de apariția în spațiul public atât a unor documente despre abuzurile legate de Decretul 770/1966, cât și a unor documentare artistice care au exacerbat reacția emoțională.
Desigur, faptele nu se pot contesta. Însă, privind retrospectiv, observăm că, pe ansamblu, politicii (și politicilor) perioadei comuniste, care urmărea un beneficiu general pentru o colectivitate nediferențiată, i s-a opus, propagandistic, o narațiune care se concentra pe suferințele fizice și psihice ale unor indivizi concreți. Dilema despre care vorbeam la început – stat fără cetățeni sau cetățeni fără stat? – a fost transpusă de noua putere într-o ofertă socio-culturală extrem-emoțională, în care individul reacționează ca și cum integritatea fizică și psihică și însăși viața îi sunt amenințate direct și imediat de către un stat-leviathan.
O asemenea reacție este de înțeles, oferta este de nerefuzat, dar nu duce decât la individualism extrem și la destrămarea comunității. Toate mișcările de tip woke, apărute în lume în ultimii treizeci de ani, au la bază același model, al aducerii în memoria indivizilor a unor amintiri/reprezentări despre suferințe și atrocități pe care militanții le resimt ca directe, absolute și de nesuportat. Prin urmare, schimbarea atitudinii indivizilor este imediată și totală: nu, nu, să nu se mai întâmple niciodată!
Procesul pe care l-am descris mai sus a schimbat dramatic și, foarte probabil, ireversibil modelul cultural al familiei în România. Chiar în mediul rural și în segmentele conservatoare, emigrația și expunerea la mass media autonomizează, treptat, individul față de colectivitate. Cu excepția grupurilor ultrareligioase, o familie tânără (18-40 de ani) standard din România de astăzi are maximum doi copii, majoritatea având unul singur.
Scăderea natalității și, corelativ, a sporului natural al populației sunt fenomene grave pentru echilibrul unei societăți pe termen mediu și lung. Deja se pun probleme critice: sustenabilitatea sistemului de pensii, lipsa de forță de muncă, îmbătrânirea populației. Natalitatea scăzută este, de asemenea, un cerc vicios: ea duce rapid la scăderea populației fertile și la prăbușire demografică.
Iar problema este, pentru România, accentuată de fenomenul emigrației. S-a spus, de către specialiști, că emigrația din România, după 1990, a fost o catastrofă națională. S-a accentuat că a fost cea mai mare deplasare de populație, pe timp de pace și în absența unor dezastre naturale. S-a ajuns în situația în care este greu de estimat câți români se află peste hotare și câți dintre aceștia mai păstrează o legătură stabilă și constantă cu patria-mamă. Recensământul populației din 2022, în afară că a confirmat ceea ce se vedea cu ochiul liber – scăderea severă a populației, va rămâne, probabil, în istorie, ca o operațiune confuză, de la care au absentat, deliberat sau nu, o mulțime de cetățeni.
Ce se poate spune, în aceste condiții, despre viitorul României și al poporului român?
Privind obiectiv tendințele demografice, caracteristicile psihosociale și culturale ale poporului, capacitatea administrativă a statului român și nivelul de competență al elitelor din zonele de decizie, perspectiva este extrem de sumbră: România, ca națiune, se îndreaptă spre colaps, iar poporul „român” a intrat într-un accentuat proces de aculturație.
Existența și dezvoltarea unei națiuni începe de la demografie. Dar demografia însăși, în epoca modernă, nu mai este „naturală” – femeile nu mai nasc doar pentru că se află într-un cuplu, fie el legiferat sau nu. Există planning familial, există preocuparea pentru un stil de viață, care, în această perioadă, este imitat după cel din Occident, fără să existe, însă, și resursele necesare susținerii acestuia.
Preocuparea pentru copii, de asemenea, nu mai este „naturală”. Practic, de la trei ani, copiii încep să nu mai aparțină familiei biologice. Ei sunt înregimentați în grădiniță, școală, liceu etc. Colegii le devin mai apropiați decât frații, iar învățătorii și profesorii au o autoritate care, cumulativ, devine mai mare decât a părinților. Nu în ultimul rând, produsele oferite de televizor, laptop, tabletă, smartphone înlocuiesc, mai ales în mediul urban, interacțiunea directă, joaca, activitățile creative, cititul. Copiii sunt, astfel, modelați de un mediu globalizant. România și poporul român, ca entități sociale vii și atractive, nu există în acest mediu.
Nu vreau să fiu tragic. Evoluțiile într-un sistem atât de complex cum este sistemul global de astăzi nu pot fi prognozate cu precizie. Apar, după cum se vede, fenomene globale extreme, cu consecințe imprevizibile asupra indivizilor.
Este, însă, din ce în ce mai evident că Statul român nu are (sau nu arată!) conștiința gravei sale situații demografice. Este o chestiune care depășește gâlceava și coteriile politice obișnuite. Este lăudabil că dl. Robert Sighiartău – de la a cărui intervenție parlamentară am pornit – pune problema. Dar este necesară o acțiune națională, concertată, care să oprească, mai întâi, evoluțiile negative și să purceadă, apoi, la reconstrucția „sistemului națiunii”. Dacă ne vom mărgini la a crește alocațiile și a construi grădinițe, rezultatul va fi că, peste douăzeci de ani, vom rămâne tot un bazin de emigranți pentru Occident.
Înainte de orice, românii tineri de astăzi trebuie să fie convinși că aici, în țară, copiii lor vor avea un viitor mai bun decât prezentul și mai bun decât în alte țări.