Ni se spune că suntem plătiţi prost pentru că atât face munca noastră. Ba chiar că, în unele cazuri, am merita chiar mai puţini bani decât primim. Dar dacă ar exista o soluţie care să împace pe toată lumea?
Aproape că nu trecea zi în perioada de boom în care să nu auzim experţi sau analişti criticând creşterea vertiginoasă a salariilor, care nu ţinea cont de majorarea în ritm semnificativ mai lent a productivităţii muncii. „Voci de la Banca Naţională – inclusiv vocea guvernatorului – au afirmat în repetate rânduri că, fără un raport raţional între productivitatea muncii şi câştigurile din muncă, nu va fi posibilă consolidarea dezinflaţiei. Iar calculele specialiştilor băncii centrale arată că, la nivelul întregii noastre societăţi, câştigurile de productivitate, evidente în anii din urmă, tind să fie depăşite de nivelul creşterilor salariale. De aici pericolul reactivării spiralei salarii-preţuri“, spunea la începutul lui 2008 Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR Mugur Isărescu. Într-adevăr, în perioada 2005-2008 salariul mediu net nominal a crescut în România cu 75%, salariul mediu net real (ajustat cu rata inflaţiei) s-a majorat cu 46%, iar productivitatea muncii a urcat cu doar puţin peste 20%. Criza a temperat mult tendinţa de creştere a lefurilor (pe hârtie, ele erau la sfârşitul lui 2013 cu 111% mai mari decât în 2005, însă în realitate puterea de cumpărare a salariatului mediu se majorase cu numai 38% în aceeaşi perioadă). Pe de altă parte, în ciuda tăierilor de costuri şi a concedierilor provocate de recesiune, nici productivitatea muncii nu a avut o evoluţie mai bună – în 2013 ea era doar cu 21% mai mare decât în 2005, adică se întorsese, după câţiva ani de scădere, la nivelul din 2008. Respectiv la o şesime din media Uniunii Europene.
Prost plătiţi
Luând în considerare cifrele de mai sus, este greu de susţinut că ar trebui să asistăm în România la o creştere a salariului mediu cu mai mult decât rata inflaţiei. Nu trebuie, totuşi, să uităm, că un sfert din populaţia ocupată lucrează în agricultură. Unde productivitatea medie a muncii este de circa 1,5 euro pe oră. Ceea ce evident că trage în jos media şi îi forţează pe ceilalţi să muncească mai mult pentru a recupera decalajul. În acelaşi timp, nu putem trece cu vederea un lucru ştiut de toată lumea: conform ultimelor date de la Inspecţia Muncii, circa 30% din angajaţi sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, iar peste 50% din ei încasează sume situate sub nivelul salariului mediu. Doar mai puţin de o cincime din români au lefuri brute de peste 2.400 de lei. Lăsăm la o parte cazurile (nu tocmai puţine) în care la suma trecută pe cartea de muncă se adaugă o parte din salariu plătită la negru. Şi ne uităm la imaginea generală – patru din cinci salariaţi din România pleacă acasă la sfârşitul lunii cu 200 până la 400 de euro. Se simt aceştia stimulaţi financiar? Cel mai probabil, răspunsul în marea majoritate a cazurilor este nu. Şi asta ar putea explica, cel puţin parţial, rezultatele nemulţumitoare ale multor companii.
Încercarea moarte n-are
Dar dacă salariile ar începe să depindă de performanţe (atât cele individuale, cât şi cele ale echipei)? Dacă ar exista creşteri periodice sau bonusuri în funcţie de rezultatele muncii? Există oare şanse ca acest lucru să se reflecte într-o productivitate mai mare? Cel mai probabil, da. Iar acest efect ar putea fi însoţit şi de alte urmări pozitive – scăderea fraudelor sau furturilor interne, scăderea corupţiei şi, nu în ultimul rând, creşterea veniturilor la buget.
Este evident că o astfel de măsură nu poate da roade decât în anumite sectoare de activitate. Oricât de mare ar avea salariul pe oră, un şofer va face tot atâtea curse, un profesor va preda tot atâtea cursuri, un medic va consulta sau trata tot atâţia pacienţi şi muncitorii de la o linie de producţie semi-automatizată vor realiza tot atâtea produse în unitatea de timp. Însă în alte sectoare (servicii, construcţii, producţie neautomatizată etc.) majorările salariale graduale şi-ar putea face simţite efectele pozitive.
Există, desigur, şi un risc – creşterile salariale să nu se reflecte într-un flux de venituri mai mare pentru companie, caz în care ar avea loc o scădere a gradului de competitivitate cu toate urmările negative bănuite. Dar un mecanism transaparent şi corect de corelare a salariilor cu productivitatea ar putea evita acest pericol. Un alt potenţial efect negativ: la nivelul economiei creşterile de venituri ar putea aduce o majorare a ratei inflaţiei. Totuşi, în condiţiile în care suntem la un pas de deflaţie, cel mai probabil nu ar fi chiar cea mai proastă veste.
Cursa tăierilor
Potrivit unui studiu realizat de economiştii Carolina Catrinel Oancea şi Nicolaie Alexandru Chideşciuc, productivitatea este dependentă de o serie întreagă de factori: tehnologia sub formă necorporală (proiecte noi, rezultate ştiinţifice, tehnici organizaţionale şi de management noi) sau încorporată în produse noi (design-ul şi calitatea noilor generaţii de elemente de consum intermediar şi de bunuri de capital), eficienţa (abordată distinct de ideea de progres tehnologic şi privită, în principal, din perspectiva eliminării deficienţelor de ordin tehnic sau organizatoric, dar şi din cea a eforturilor de implementare a celor mai bune practici în domeniu), standardizarea proceselor de producţie sau corelaţia cu ciclul economic (în general, productivitatea are un caracter prociclic, respectiv tinde să-şi accelereze creşterea în perioadele de expansiune şi să şi-o încetinească în cele de declin, însă modelul standard al productivităţii nu se suprapune perfect realităţilor ciclului economic). Ultimul, dar desigur nu cel din urmă factor, este reducerea costurilor reale.
Din păcate, mulţi din anagajtorii români par să fie tentaţi să folosească numai această din urmă metodă în încercarea de a creşte productivitatea firmei: ei îşi doresc rezultate mai bune cu salarii scăzute, personal redus sau resurse diminuate şi, de cele mai multe ori, sunt foarte miraţi atunci când nu obţin ceea ce şi-au propus. „La începutul anului ne-au tăiat la sânge bonurile de benzină, nu mai putem pleca cu maşinile firmei acasă şi, partea cea mai rea, comisioanele ne-au fost diminuate. Au calculat şi cică fac o economie lunară de circa 1.000 de lei pe angajat. Însă, în realitate, vânzările au scăzut drastic, căci evident că nimeni nu mai e dispus să se agite prea mult în noile condiţii“, povesteşte Cristian, agent de vânzări în Bucureşti şi judeţele limitrofe pentru o companie din domeniul auto.
Soluţii şi pericole
Cel mai probabil, creşterea reală a productivităţii poate fi obţinută de o companie dacă se foloseşte o combinaţie bine gândită a factorilor de mai sus. În ceea ce priveşte creşterea generală şi durabilă a productivităţii, aceasta poate avea loc doar dacă au loc schimbări fundamentale la nivelul societăţii româneşti. „Scăderea numărului de salariaţi nu a făcut economia românească mai competitivă, ci doar a ajustat costurile de producţie. Dar valoarea adăugată brută depinde nu de numărul de salariaţi în primul rând, ci de gradul de tehnologizare şi calitatea utilajelor, de eficienţa organizării şi de management, de guvernanţa corporativă, de nivelul de sofisticare al produselor (care influenţează şi preţul). România stă prost la toate aceste capitole“, se arată în Barometrul Productivităţii Muncii realizat în 2011 de BNS.
Pentru a schimba lucrurile ne-ar trebui forţă de muncă înalt calificată (ceea ce nu este neapărat o problemă majoră, dacă ne gândim şi la cele trei-patru milioane de români plecaţi în străinătate, din care o parte s-ar întoarce acasă pentru un salariu corect) şi investiţii în tehnologie modernă. Cum capitalul autohton pare încă suficient de slab pentru a furniza sumele necesare, ar trebui să ne bazăm pe un cocteil de investiţii străine, fonduri europene şi credite bancare. Iar fiecare din acestea depinde, în mare măsură, de modul în care îşi fac treaba autorităţile. Aşadar, totul arată ca un mare cerc vicios din care cu greu vom reuşi să ieşim.
