După 31 de ani de democrație în capitalism, pare că România se învârte în cerc. Aceleași marote populiste răsună de la pupitrele prin spatele cărora se perindă politicieni mai mult sau mai puțin carismatici, competenți sau patrioți. Promisiunile despre investiții, reforme, un nivel de trai similar cu cel din vest, o politică făcută în interesul național și al națiunii, stârpirea corupției și salvarea economiei au devenit demult superflue. „Alte măști, aceleași piesă/Alte guri, aceeași gamă”.
Partidele de dreapta deplâng „greaua moștenire”, la fel cum au făcut-o ori de câte ori au preluat puterea. Când vorbește Cîțu, parcă îi auzi discursurile din 2010 ale colegului său de partid, Emil Boc, probabil cel mai catastrofal premier pe care România a avut vreodată ghinionul să-l aibă la Palatul Victoria. Însă domnul Cîțu pare că și-a făcut un obiectiv din a-l detrona pe Boc din această rușinoasă titulatură. În partea opusă, partidul de stânga, deși în toate guvernările s-a descurcat mult mai bine la capitolul „creștere a nivelul de trai”, în timpul peregrinărilor lor pe la Putere, odată cu salariile și pensiile au crescut, remarcabil, și cazurile de corupție endemică din Guvern, Primării și Consilii Județene, la pachet cu politizarea administrației publice, clientelismul și nepotismul.
Deși „dreapta” sau „stânga” sunt concepte abstracte pentru politicienii români, care sunt mânați în politică nu de ralierea la o cauză, ideologie ori doctrină, ci de arghirofilie, de interesul pecuniar și personal, care de cele mai multe ori se intercalează.
Însă, în spatele acestor lucruri, se află o țară. Un stat și cei peste 20 de milioane de cetățeni ai săi. Fie că vorbim de românii care trăiesc în România, fie de cei peste 5 milioane de venetici care, în căutarea unui trai mai bun pentru ei și familiile lor, au diseminat spiritul românesc, cu bune și cu rele, din Australia până în Canada și, cu precădere, în toată Europa.
Într-o țară care abundă de vile private construite din bani publici și de faimoșii „milionari de carton” ale căror consoarte, amante ori beizadele își etalează viețile de huzur, șardanapalismul și opulența pe rețelele de socializare, parcă pentru a da o palmă peste ceafa muncitorului onest, a omului de rând, poate că nu strică să ne aplecăm pentru o clipă atenția și privirea către cifrele dezastrului. Cifre care ar face orice politician responsabil să tresară din sublimul „dolce far niente” (în care stă afundat printre privilegii, indemnizații babane, șoferi, secretare, consilieri și SPP-iști) și, cuprins de tribulații, să fie lovit de aleanuri și de o insomnie acută. Însă, așa cum este bine cunoscut, politicienii responsabili sunt precum fata morgana pe meleagurile patriei.
Marile națiuni ale lumii, confruntate cu ritmul tot mai accelerat al schimbărilor de toate felurile, schimbări care se petrec năvalnic și nu așteaptă pe nimeni să țină pasul cu ele într-o lume în care „timpul nu mai are răbdare”, au început de mulți ani să-și facă planuri ample și să creioneze viziuni care să treacă dincolo de vârful nasului (sau al mandatului) și să anvizajeze provocările următoarelor decenii sau chiar secole.
De ce? Pentru că Liderii (cu L mare de astă dată) patrioți au înțeles că amenințarea hegemoniei superputerilor economice, revoluția tehnologică și apariția inteligenței artificiale vor face ca lumea în care își vor trăi bătrânețile, iar copiii lor tinerețea, să arate cu totul altfel decât astăzi.
Ca o scurtă digresiune, putem observa cât de multe lucruri care acum un deceniu fie nu existau, fie nu erau necesare sau atât de uzuale, au devenit astăzi parte integrată din viețile noastre. De la smartphone-uri, la Facebook, WhatsApp, Instagram și, mai nou, TikTok, la concepte precum lucrul de acasă sau școala online.
Istoria și experiența empirică ne arată că, pentru a supraviețui pe termen mediu și lung, pentru a face față testului neiertător al adaptării la noile vremuri, o națiune are nevoie de o perspectivă. Democrațiile sănătoase se bazează pe trei mari piloni: credința cetățenilor că Statul are capacitatea de a le asigura Educație, Protecție și Respect, ingeniozitatea liderilor politici (aspect sub care intră și parteneriatele externe) și protejarea interesului național. Un stat care eșuează în a construi acești piloni sau care și-i demolează singur este un stat care, mai devreme sau mai târziu, va înceta să existe.
Tradițiile, istoria, credința și cultura nu sunt suficiente pentru a proteja o națiune. Cei care nu înțeleg acest lucru, să privească în trecut la soarta unor imperii care au colapsat, deși au fost leagăne ale culturii, credinței și conservării tradițiilor.
De ce este necesar ca statul să le asigure cetățenilor Educație, Protecție și Respect? Pentru că doar un cetățean educat este util societății. Pentru că doar un om căruia i se asigură Protecția – indiferent că vorbim de protecție juridică, protecție în fața abuzurilor sau a exploatării, ori măsuri care să protejeze viața atunci când e amenințată de boală, precum și integritatea fizică – este un om care își poate servi țara. Pentru că doar un om care simte că este respectat va respecta la rândul lui și se va pune în serviciul societății care îi oferă respectul cuvenit.
Iubirea față de țară nu este necondiționată! „Țara”, la fel ca „democrația”, „banul” sau „statul de drept”, sunt concepte abstracte, care există doar cât timp mentalul colectiv al oamenilor le percepe însemnătatea și le acceptă ca atare.
De aceea, ele sunt deosebit de fragile. Iar când țara nu îți dă motive să o iubești (prin conducătorii ei și măsurile luate de aceștia), nici poporul nu mai consideră că țara mai merită (încă) o șansă, că mai merită să fii mândru că, la nivel conceptual abstract, ești „cetățean”, dincolo de „pământean”, „român”, nu doar „om”.
Revenind la cifrele de care vorbeam mai devreme. La capitolul Educație, Statul Român dă doi bani pe ea. La Propriu. 2.5% din PIB, cel mai mic procent alocat educației din ultimii 30 de ani, asta după un an în care mai mult de un sfert dintre elevi nu au avut acces la școala online, deci au pierdut enorm de multe cunoștințe. Totodată, de zeci de ani România e țara cu cea mai mică alocare bugetară pentru educație din întreaga Uniune Europeană. Rezultatele se văd în evaluările obiective: suntem, totdată, țara cu cei mai mulți analfabeți funcționali, adică oameni care nu au abilitatea de a rațiocina. Acest fapt nu este doar din cauza bugetului. El transcende aspectele pecuniare și se îndreaptă spre modul în care e organizat sistemul în sine, programa școlară, competențele profesorilor, modalitățile de evaluare și abordarea pedagogică.
La capitolul protecție, lucrurile arată la fel. La fel de rău. Aproape două milioane de români trăiesc cu salariul minim pe economie. Aproape două milioane de oameni care, deși muncesc asiduu lună de lună, câștigă puțin peste 1300 ron, venit care îi condamnă la pauperitate, mult sub nivelul coșului minim lunar pentru un trai decent, stabilit de INS la 2818 ron/lună. La capătul anilor de muncă, se află pensia. Alți două milioane de pensionari trăiesc cu pensii de sub 1000 ron/lună. Deși „trăiesc” e mult spus. Astfel își răsplătește România seniorii care au trudit și au pus umărul la muncă pentru „dezvoltarea societății”.
Când vine vorba de protecție socială sau de sistem sanitar, cozile umilinței și spitalele care ard ne sunt proaspăt întipărite pe retină.
Ajungem, așadar, la ultimul pilon. Respectul. Cât de respectați sau de bine reprezentați de politicieni credeți că se simt românii care, la ultimul exercițiu electoral, au ales votul de blam prin neparticipare, într-o proporție covârșitoare de peste 70%?
Sociologic vorbind, în situația în care majoritatea cetățenilor unui stat aleg să refuze să voteze, e evident un lucru: oamenii/partidele care au condus Sistemul (democratic) au eșuat în misiunea de a oferi poporului încredere în Sistem, de a-i determina să aibă SPERANȚĂ și de a-i convinge că implicarea lor e importantă.
În România, oamenii au înțeles că nu contează cine și ce votează, cât timp adevărata putere e exercitată în mod abscons, independent de voința poporului, prin diverse mișculații și coluziuni oneroase între politicieni, Servicii și oameni de afaceri.
Cum spuneam mai sus, iubirea față de țară nu e necondiționată, căci țara e un concept abstract. Dacă țara (prin conducătorii ei) ți-a pierdut încrederea și nu-ți oferă motive de a te simți a) protejat, b) respectat și c) util înseamnă că Sistemul a eșuat lamentabil.
Un cetățean american urlă cât îl țin bojocii „sunt mândru că sunt american” – indiferent de fricțiunile interne. Fiindcă Sistemul îi dă motive! Oriunde merge în lume, pașaportul de american îi face pe mulți să se prosterneze. Pașaportul de cetățean român îi face pe mulți să își ducă mâna la buzunare.
Nu hoții de buzunare sunt de vină, ci statul, care nu a asigurat locuri de muncă bine plătite, ori nu a atras investitori onești, nu veroși, cărora să le impună plata unor salarii minime corespunzătoare în raport cu munca depusă de angajați, precum și respectarea unui program decent de muncă și măsuri de protecție pentru aceștia, ori nu a sancționat, prin măsuri coercitive suficient de drastice, abaterile de la norme.
În România, există o butadă celebră: dacă furi 1000 lei de la bancă faci 3 ani de închisoare. Dacă furi 1 milion de euro, îi donezi la partid și ajungi parlamentar.
În democrațiile „sănătoase”, încă de tânăr realizezi că dacă studiezi, muncești, lucrezi la progresul tău (și, ipso facto, al țării tale), ai garanția că vei fi remunerat corespunzător pentru munca ta (respect), vei fi apreciat și Sistemul te va proteja la nevoie (prin asigurări de sănătate, protecție socială, pensii decente).
Așadar, înțelegi că Societatea își face datoria față de tine, de educația ta, de munca ta, deci ești stimulat ca, la rândul tău, să îți faci datoria față de societate prin participarea la acțiuni civice, voluntariat, exercițiu electoral, referendum șamd, fiindcă realizezi că pe lângă „om” sau „pământean”, ești „cetățean”, iar tribul tău, țara, te ocrotește, dar pentru asta are nevoie să fii participativ.
În România, încă din copilărie înțelegi că Statul nu-ți oferă nici educație, nici protecție și nici respect. Sistemul educațional e slab finanțat, plin de profesori deprofesionalizați care folosesc o programă desuetă și găunoasă în raport cu cerințele și nevoile contemporane, însă copilul primește, totuși, prin grija „marilor” conducători, un corn fad și un lapte rânced, care au aceeași calitate cu a educației furnizate per ansamblu.
O altă statistică interesantă ne arată că majoritatea absolvenților de facultate din România nu profesează în domeniile în care au studiat. Oare de ce, te întrebi îngândurat? Poate pentru că nici măcar Universitățile nu mai sunt capabile să furnizeze educație corespunzătoare în raport cu cerințele de pe piața muncii?
Iar ultima statistică pe care v-o supun azi atenției este aceasta: 1 din 4 tineri nu studiază și nu muncește. La prima vedere, ai tentația, nu-i așa, să anatemizezi „noile generații” de leneși, care sunt mai ocupați de imaginea de pe rețelele de socializarea și jocurile video, decât de găsirea unei modalități prin care să devină independenți financiar și să fie utili societății.
Însă, în era informației și a comunicării fără granițe, tinerii au așteptări, pentru că știu foarte bine care sunt condițiile de muncă și remunerațiile decente la care e firesc să se aștepte. Când afli că vreun fost coleg de școală ori amic din copilărie câștigă pentru un job part-time de barman sau casier, în vest, echivalentul în euro al salariului unui medic specialist din România, iar ție ți se oferă pentru același job un salariu din care nici măcar nu poți să speri să-ți plătești singur chiria, dezvolți, involuntar, o lehamite patologică față de ideea de a munci, sau cel puțin de a munci în România. Iar orice brudiu are capacitatea de a privi spre bunicii lui sau bunicii prietenilor lui și a vedea cum, după o viață de muncă, își târăsc cu greu anii și bolile, tărăgănând pașii spre spitale pestilențiale sau căutând să facă economii ca să le ajungă pensia de la o lună la alta, în răspăr cu pensionarii vestici care, la bătrânețe, se răsfață cu croaziere exotice și tratamente de calitate.
Acesta e felul în care arată România astăzi. La cele expuse mai sus, am putea să adăugăm industria distrusă, resursele cedate pe nimic și societatea civilă dezbinată, polarizată de factori de influență mai mult sau puțin oportuniști. O întrebare interesantă aici ar fi dacă o țară fără industrie, resurse și lideri este o țară care poate supraviețui provocărilor timpului?
Însă, pentru moment, dincolo de aceste probleme spinoase care pot face obiectul unor dezbateri între specialiști, rămâne întrebarea de bază pe care orice cetățean și-o pune instinctual:
O țară care își disprețuiești bătrânii este o țară în care merită să trăiești și să muncești? O țară care își batjocorește tinerii este o țară care mai are un viitor?