Sebastian Vlădescu îşi ponderează opiniile aşa cum şi-a împărţit mandatele. Ministru de finanţe în două echipe guvernamentale, Tăriceanu (2005-2007) şi Boc (2009-2010, când şi-a dat demisia din PNL), Vlădescu consideră că Pactul fiscal european este bun pentru România doar dacă nu vom fi mai catolici decât papa, creşterea salariilor bugetarilor este necesară şi posibilă, iar investiţiile străine vor reveni, cu condiţia reformării sistemului fiscal şi a unei strategii coerente pentru exploatarea resurselor minerale.
Capital: Un subiect care nu va fi clarificat prea curând. Pactul fiscal european ne ajută sau ne încurcă?
Sebastian Vlădescu: Nevoia de a respecta un angajament, cum este Pactul fiscal, este de înţeles. Privind însă Pactul fiscal în perspectivă, peste 20 de ani, se va constata că prevederile sale pot fi respectate doar dacă vom avea creştere economică. Or, aplicându-l într-un mod extrem, va fi foarte greu să mai fie identificate elemente potenţiale care să susţină creşterea economică. Putem să stăm în deficit de 3%, dar nu trebuie să forţăm nota. Să nu foloseşti unealta bugetului pentru a susţine economia este o capcană. Pactul fiscal aplicat mai catolic decât papa devine foarte periculos.
Capital: Care este pericolul imediat?
Sebastian Vlădescu: Ne vom putea încadra în limitele stabilite un an sau doi, dar pe termen mai lung intrăm într-o fundătură. România nu poate să funcţioneze cu un deficit de 1% sau 2% în următorii zece ani. Poate cu un deficit mediu de 3% timp de şase-şapte ani, cu condiţia folosirii eficiente a banilor. Deficitul de 1,9% este insuficient pentru funcţionarea României. Dacă vrem să mai păstrăm câteva elemente de creştere economică.
Capital: Dacă nu cota unică, atunci ce factori au adus România pe valul de creştere economică? Şi cum am putea reveni pe val?
Sebastian Vlădescu: Elementele care au favorizat creşterea economică în România au fost: un exces de lichiditate pe piaţa internă şi investiţiile străine. Dacă discutăm de primul trimestru al acestui an, practic, nu mai avem investiţii străine. Asta după ce, în 2006-2007, doar investiţiile străine directe depăşeau şase miliarde de dolari anual.
Bani ieftini nu mai sunt, iar ca să anticipăm perspectivele investițiilor străine directe ar trebui să facem o analiză. Unde s-au concentrat, în trecut, investiţiile străine şi unde ar mai putea să vină altele noi? Sectorul bancar: cert nu vor mai fi investiţii. Băncile îşi restrâng expunerea, fuzionează, dar nu se extind. Imobiliar: exclus. Sunt atât de multe proiecte înţepenite, încât îmi vine foarte greu să cred că vor mai veni fonduri masive. Poate vor veni nişte bani speculativi pentru achiziţionarea de portofolii bancare. Dar nu sunt sume care să aibă vreun impact în creşterea economică.
Iar pentru bănci nu înseamnă decât capitalizarea pierderii. Investiţiile în sectorul auto: s-a ajuns la limită. Atâta timp cât piaţa mondială este în scădere sau în stagnare, nu văd un potenţial de creştere. Resursele naturale: da. Domeniile care atrăgeau, odată, nu mai sunt de interes, dar agricultura este una dintre resursele nefructificate. De aceea, concentrarea terenurilor este vitală pentru renaşterea agriculturii. Avem o oarecare resursă naturală energetică refolosibilă, vântul, dar ne-am creat, deja, o problemă. Un exces de energie verde va genera un recul al creşterii economice din cauza preţului şi ponderii exagerate.
Singurul segment economic care ar genera, relativ repede, creştere economică şi venituri bugetare pe termen lung este cel al exploatării resurselor minerale. Trăim într-o lume extrem de interesată de accesul la resursele minerale de orice fel, de la cărbune şi petrol la fier şi metale rare, precum vanadiu sau tungsten. În acest timp, noi suntem înţepeniţi în proiect. Am „terminat“ mineritul vechi. Apoi am traversat o perioadă în care nu am avut nici bani să ecologizăm exploatările închise, nici le modernizăm pe cele rămase deschise. Şi nici să deschidem altele noi. Ca urmare a escaladării cotaţiilor, am ajuns în faza în care am devenit interesanţi pentru investitorii direcţi. În acest moment, am început să ne întrebăm de unde vine interesul şi iar am ajuns la concluzia că străinii vor să ne fure cuprul, aurul, gazele etc. Este şi o diferenţă faţă de vechile percepţii. Acum, neîncrederea şi suspiciunea au devenit selective. Unii investitori străini sunt buni, alţii răi. Unii ne fură, alţii nu. Şi la nivelul percepţiei publice, şi al factorului politic. Pentru că, de fapt, nu există o politică coerentă.
Capital: E rău că nu ne grăbim să luăm o decizie într-o chestiune delicată cum este exploatarea resurselor? Poate vor veni timpuri şi mai bune?
Sebastian Vlădescu: Pentru mine este clar că în chestiunea zăcămintelor încă nu ştim ce vrem să facem. Dacă s-ar dori exploatarea resurselor minerale, ar trebui făcută. Dacă s-ar dori conservarea acestora pentru peste 50 de ani, ar trebui spus public acest lucru. În momentul de faţă, mesajul public este: „exploatăm resursele“. Acţiunea publică este: „nu le exploatăm“. Mediatizarea proiectului Roşia Montană a avut, ca efect, focalizarea atenţiei mediului investiţional extern pe un singur caz. Se pune întrebarea: dacă proiectul minier pentru care s-a cheltuit cea mai mare resursă financiară nu a mai prins contur fără vreo explicaţie logică, orice proiect, particular sau iniţiat de stat, va avea acelaşi final? Proiectul Roşia Montană a devenit un fel de benchmark pentru orice altă inţiativă asemănătoare. Iar antagonismul dintre declaraţiile politice şi decizia politică este cel mai păgubitor lucru, pentru că adânceşte temerile investitorilor.