A trecut un pic mai mult de o săptămână de când gorjenii au aflat o veste proastă: producătorul german de cabluri auto EKR-Elektrokontakt a renunțat la proiectul de a construi o fabrică la Târgu Jiu. Unitatea ar fi trebuit să ofere 800 de locuri de muncă, iar grupul german ar fi urmat să primească un ajutor de stat de circa 40 de milioane de lei pentru această investiție. Într-o declarație dată pentru presa românească, reprezentanții EKR-Elektrokontakt și-au explicat decizia prin dificultăţile întâmpinate de companie în procesul de recrutare, dar și prin majorarea cheltuielilor de personal, în mod deosebit în partea de vest a ţării. Cel de-al doilea motiv are legătură, desigur, cu faptul că nemții dețin deja trei fabrici la Sântana, Pâncota şi Chişineu-Criş, toate în judeţul Arad, cu un total de aproximativ 2.400 de salariaţi (în 2015, compania a avut în România o cifră de afaceri de 130 de milioane de lei și un profit net de trei milioane).
Nu este prima dată când antreprenorii reclamă lipsa de angajați calificați. „Un sondaj de opinie în rândul firmelor arată că găsirea forţei de muncă a devenit principala grijă a mediului de afaceri din România“, arăta în luna mai preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), Mihai Daraban. La rândul său, ministrul Economiei, Costin Borc, spunea că cei mai mulți oameni de afaceri se plâng acum mai mult de lipsa personalului decât de starea infrastructurii. „Ce am constatat în discuţiile cu întreprinzătorii este că subiectul numărul unu de îngrijorare a devenit forţa de muncă“, a afirmat acesta.
Impactul depopulării
Cum s-a ajuns aici? Principala cauză este, evident, migrația masivă a forței de muncă. În prezent, locuiesc oficial în Italia peste 1,1 milioane de români. În Spania trăiesc peste 800.000 de concetățeni de-ai noștri, în Germania circa 600.000, în Israel cam 220.000, iar în Marea Britanie circa 150.000. În Franța ar locui în prezent în jur de 125.000 de români, în Belgia și Austria cam 100.000 și în Grecia cam 50.000. Peste Ocean, se estimează la 600.000 numărul compatrioților ajunși în Statele Unite și la peste 200.000 al celor din Canada. Desigur că unii din ei sunt plecați de câteva decenii, iar alții doar de câteva luni. Unii au și cetățenia statului în care stau, alții nu. Unii s-au stabilit definitiv, alții sunt veniți doar temporar. Unii muncesc, alții învață, în timp ce unii din ei vin doar pentru ajutoare sociale sau pentru activități ilegale.
Una peste alta, ceea ce este clar este că marea majoritate a celor plecați sunt calificați și chiar înalt calificați. Discutăm de două-trei milioane de specialiști pe care economia românească i-a pierdut. Iar faptul că în destule cazuri avem de-a face cu ingineri care lucrează ca vânzători la Tesco sau cu profesoare care muncesc ca bone nu face decât să agraveze lucrurile: chiar dacă se vor întoarce la un moment dat în țară, aceștia riscă să descopere că s-au deprofesionalizat.
Dincolo de migrația în masă, natalitatea în permanentă scădere joacă la rândul ei un rol important. Astfel, numărul de nașteri la mia de locuitori s-a redus de la 13,6 în 1990 la 8,4 în 2015. Cele două fenomene au făcut ca și sistemul de învățământ să piardă un număr semnificativ de elevi – de la 4,7 milioane în 1995 la 3,7 milioane în anul școlar 2014/2015. Mai mult, pentru o bună perioadă de timp copiii s-au îndreptat spre educația teoretică și au ocolit instituțiiile cu profil tehnologic. Conform Institutului Național de Statistică, dacă în 1994 erau circa 196.000 de elevi în școlile profesionale, în 2014 numărul lor scăzuse la 49.000. Asta în timp ce numărul de elevi din liceele cu profil tehnic a scăzut semnificativ pe termen scurt, de la 233.000 în 2012 la 158.000 în 2014.
Presiune pe salarii
Ce înseamnă, de fapt, toate aceste cifre? Că angajatorii au o bază de selecție din ce în ce mai mică pe an ce trece. Iar dacă dezbaterea despre evoluția ratei natalității este mai complicată, se pot pune în discuție motivele pentru care milioane de oameni calificați au plecat din țară. Aici, răspunsul este evident: în cele mai multe cazuri, este vorba de căutarea unor venituri mai mari. Nu trebuie uitat că în 2005 salariul mediu net pe economie era de circa 200 de euro, în 2008 ajunsese la peste 350 de euro, scăzuse ușor în timpul crizei, după care a revenit pe creștere, ajungând în prezent la circa 470 de euro lunar. Nivel încă mult sub cele înregistrate în Vestul Europei. Cu alte cuvinte, în multe cazuri este în continuare mai avantajos să muncești peste hotare, chiar și luând în calcul puterea de cumpărare mai mare din România.
Totuși, trebuie subliniat că în ultimii ani lefurile românilor au crescut accelerat, iar dacă tendința se va menține distanța față de Occident se va reduce. Între iunie 2016 și iunie 2015, de pildă, creșterea salariului mediu net a fost de 14%. Iar această evoluție are două urmări principale. Una, bună pentru economie, este că îi descurajează pe unii dintre noi să mai plece din țară, ba chiar ar putea să-i facă pe unii dintre cei plecați să se întoarcă. „Eu, unul, cred aș trăi mai bine cu 500 de euro în România, unde am casa mea, decât cu 1.200 de euro în Italia, unde trebuie să plătesc chirie și prețurile și taxele sunt în general mai mari“, spune Darius, care muncește lângă Roma pentru o firmă de curierat.
Există, din păcate, și reversul medaliei. Majorarea galopantă a lefurilor ar putea să-i descurajeze pe antreprenori. Asta pentru că, de ce să ne ascundem după deget, majoritatea își doresc forță de muncă bine calificată plătită cât mai puțin. Iar dacă acest criteriu nu mai este îndeplinit, este posibil ca unii dintre ei să înceapă să ocolească România. Sau, și mai rău să plece de aici. Am văzut că germanii de la EKR-Elektrokontakt au renunțat la o investiție importantă din cauza creșterii continue a salariilor. Alții, ca managerii Dacia Renault, au avertizat voalat că o majorare a cheltuielilor de personal ar putea duce la mutarea producției în Maroc.
Economia românească 4.0
Totuși, este creșterea lefurilor un lucru atât de rău? Sau avem de-a face, mai degrabă, cu o evoluție firească pe drumul spre o economie dezvoltată? Putem lua în calcul, mai întâi de toate, faptul că bani mai mulți în buzunare înseamnă o creștere a consumului. Care se traduce, la rândul ei, la o majorare a PIB. În ciuda unor voci alarmiste, această majorare pare a fi, până la urmă, destul de sănătoasă, având în vedere că, totuși, o mare parte a consumului intern se bazează pe producția internă și nu pe import.
Apoi, ne putem uita și la structura angajaților din economia autohtonă: dacă în urmă cu zece ani lucrau în industria prelucrătoare 1,40 milioane de persoane, în iunie 2016 mai erau 1,14 milioane de salariați în acest domeniu (respectiv, cu circa 20% mai puțini). În același timp, a crescut cu 9% (până la 741.000) numărul angajaților din comerț, cu 10% (până la 90.000) al celor din intermedieri financiare și asigurări, cu 45% (până la 134.000) al celor din zona activităților profesionale și științifice, cu 62% (până la 153.000) al celor din IT&C și cu câte 87% (până la un total de 450.000 de persoane) al celor din domeniile „activități de servicii administrative și suport“ respectiv „hoteluri și restaurante“. Este destul de clar că majoritatea sectoarelor în care s-au înregistrat în ultimul deceniu majorări de efective necesită personal mediu și înalt calificat, evident mai bine plătit. Asta în timp ce scăderea semnificativă din industria prelucrătoare (în condițiile în care cifra de afaceri din acest sector a crescut cu 86% în zece ani) indică renunțarea la forța de muncă slab calificată și automatizarea pe scară largă a producției.
Că lucrurile se schimbă o arată și rolul pe care îl joacă diferitele sectoare în formarea produsului intern brut: dacă în 2011 agricultura reprezenta 6,5% din PIB, iar industria 28,8%, în primul semestru din 2016 ele au scăzut la 2,1%, respectiv 22,6%. În aceeași perioadă, ponderea în PIB a sectorului IT&C a crescut de la 3,4% la 6,8%, cea a domeniului „comerț, transport, depozitare, hoteluri și restaurante, service auto“ – de la 11.3% la 18,8%, iar cea a sectorului financiar – de la 2,5% la 3,9%.
Cu alte cuvinte, este foarte posibil să fim martorii celei de-a treia transformări economice importante din ultimii 25 de ani. Mai întâi am lăsat în urmă economia centralizată, apoi intrarea în UE a făcut treptat uitate producția industrială în lohn și agricultura de subzistență, ducându-ne spre agricultura intensivă, respectiv spre industria ca un conglomerat de filiale ale companiilor străine și ca motor al creșterii. În ultima vreme, însă, în rețeta de creștere au început să fie tot mai prezente ingredientele cu valoare adăugată mare și foarte mare. De aceea, nici nu e de mirare că în primele șase luni ale acestui an sectorul IT&C a urcat cu 13%, serviciile cu 12,5%, iar industria cu numai 1,7%.
