Modelul fiscal care a adus Grecia în pragul dezastrului – cheltuieli uriaşe făcute pe datorie pentru salarii şi pensii – seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat în România începând din 2007.
Disputa dintre autorităţile greceşti şi oficialii zonei euro, în care primii acuză lipsa de sprijin şi efectele nefaste ale adoptării monedei unice, iar ceilalţi neseriozitatea Greciei care a minţit constant şi cinic în statistici, lasă deja în plan secund cauzele principale ale dezastrului iminent.
De ani de zile, Grecia a acumulat o datorie imensă, estimată să ajungă la circa 125% din PIB în 2010. Vârful de datorie ajuns la scadenţă în primăvara acestui an, de circa 20 miliarde de euro, este imposibil de achitat fără sprijin extern. Apelul la Fondul Monetar Internaţional este de neacceptat pentru clubul select al zonei euro. În aceste condiţii, oficialii greci spun că sunt ţinta unei conspiraţii mai largi care urmăreşte dezechilibrarea şi chiar desfiinţarea monedei euro şi se opun măsurilor dure pe care le cer partenerii europeni, fiind presaţi de manifestările de stradă ale sindicatelor.
„Dacă anunţăm astăzi noi măsuri, se vor opri atacurile pieţelor asupra Greciei?“, combătea ministrul grec de finanţe. La începutul lunii martie, guvernul grec şi-a asumat un plan de austeritate care ar trebui să ducă la scăderea deficitului bugetar de la 12,7% la 8,7% din PIB. Dincolo de teoriile consipraţiei, politica fiscală a Greciei a fost eronată în ultimii ani.
Supraîndatorare pentru salarii şi pensii
Salariile şi pensiile au covârşit bugetul, crescând cu 11,5% numai în 2009. Cheltuielile salariale au ajuns să însemne peste 40% din totalul cheltuielilor publice. Prin urmare, banii pentru investiţii au fost în fiecare an tot mai puţini, iar infrastructura Greciei a rămas mult în urmă. Unul din trei angajaţi este bugetar, iar salariile sunt mai mari decât cele din sistemul privat. Primele şi alte beneficii, cum ar fi garantarea locului de muncă pe viaţă, au creat sindicate puternice.
Populismul politicienilor a fost esenţial în acest proces. În special în anii electorali, majorările de salarii şi pensii au dus la o explozie a îndatorării statului. În acelaşi timp, grecii au oferit statistici greşite sau eliptice forurilor europene, după cum arată un raport din ianuarie al Eurostat, ceea ce le-a permis să scape de o procedură de deficit excesiv şi să se bucure de încrederea pieţelor pentru a se împrumuta ieftin în continuare. Criza a făcut însă imposibilă rostogolirea datoriei şi Grecia a ajuns în impas.
Reţeta Greciei a fost practicată şi în România. Începând din 2007, guvernul român a supraestimat veniturile bugetare, în baza unei creşteri economice care imprima optimism exagerat. Aşa a fost justificată majorarea fără precedent a pensiilor, salariilor şi a altor cheltuieli sociale. Angajările în sistemul public au fost scăpate de sub control, numărul bugetarilor depăşind 1,5 milioane de persoane. În doi ani, România a reuşit performanţa să îşi tripleze deficitul bugetar, pe care reuşise să-l păstreze la numai 1,2% din PIB în 2005, deşi introdusese cota unică. Datoria publică s-a dublat în acelaşi timp. Aşa se face că în 2010, România are de plătit rate şi dobânzi de 42 miliarde de lei, în vreme ce în 2008 achita doar 14,3 miliarde de lei.
Şanse de scăpare pentru România
Ministrul de finanţe, Sebastian Vlădescu, spune că situaţia României nu se poate compara cu cea a Greciei pentru că ritmul de creştere a datoriei nu va continua. Motivul: România nu are capacitatea să facă proiecte în care să investească banii împrumutaţi, ci doar, eventual, să-i risipească pe pensii şi salarii. Numai că tocmai aceasta este problema. Îndatorarea excesivă, într-un timp atât de scurt, a fost pentru pensii şi salarii. Împrumutul de la FMI se duce în mare parte tot în acest scop. Din raţiuni populiste, politica fiscală a României a pierdut busola, cam după acelaşi model cu cel al Greciei.
„Luând împrumut creezi o datorie, trebuie să plăteşti dobânzi şi să returnezi banii. Toate acestea duc dezbaterea spre partea financiară, şi nu spre cea socială, deşi toată lumea discută despre partea socială. Partea financiară este catastrofală“, avertizează guvernatorul Mugur Isărescu. Acum, Grecia este forţată să ia măsuri dure care să reducă deficitul cu 4%. România are de pus în practică măsuri similare pentru tăierea deficitului cu 1,5%. Ambele ţări au fost nevoite să ia măsuri la presiune externă. Însă, după cum arată experienţa celor două ţări, nici măcar instituţiile străine nu pot impune sau controla complet politica fiscală. Lecţia responsabilităţii a rămas neînvăţată.
Protestele sindicatelor împiedică guvernul de la Atena să ia măsuri foarte dure pentru echilibrarea finanţelor publice, după ce în anii anteriori tot sindicatele au încurajat politicile populiste aflate la originea dezastrului economic
Deja vu
Grecia
– deficitul bugetar a crescut accelerat în ultimii ani, de la 2,9% din PIB în 2006 la 12,7% în 2009
– majorarea cheltuielilor publice s-a bazat pe supraestimarea creşterii economice şi, implicit, a veniturilor bugetare
– pensiile necesită cheltuieli de circa 12,5% din PIB, în timp ce veniturile bugetare abia ajung la 32% din PIB
– raportul dintre angajaţii din sistemul public şi cel privat este de unu la trei
România
– triplarea deficitului bugetar în numai doi ani, de la 2,5% în 2007 la 7,5% în 2009, din cauza majorării pensiilor şi salariilor
– decizia de creştere a pensiilor, în 2007, a majorat cheltuielile cu peste zece miliarde de lei într-un an
– salariile din sectorul public înseamnă circa 27% din totalul cheltuielilor bugetare
– numărul bugetarilor a crescut cu peste 200 de mii, în patru ani, în vreme ce cheltuielile cu salariile s-au dublat
