este de 3.300.000 lei. Asta dupa ce, abia cu putina vreme inainte, angajatorii ajustasera salariile minime la nivelul de 3.100.000, salariul minim brut stabilit prin hotarare de guvern pentru anul 2005.Indignarea a fost unanima si a venit pe fondul unei nemultumiri mai vechi legata de aplicabilitatea CCMN la nivelul intregii economii nationale. S-au redeschis in acelasi timp si discutiile referitoare la reprezentativitatea blocurilor sindicale in negocierile cu asociatiile patronale. Dincolo de toate astea guverneaza insa legea, mai exact legile. Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca precizeaza:
Art. 11. – (1) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, dupa cum urmeaza:
d) pentru toti salariatii incadrati in toate unitatile din tara, in cazul contractelor colective de munca la nivel national.
Art. 30. – (1) Executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti.
(2) Neindeplinirea obligatiilor asumate prin contractul colectiv de munca atrage raspunderea partilor care se fac vinovate de aceasta.
Cu trimitere concreta la salariul minim, angajatorul este raspunzator de plata acestuia fata de angajatii sai. Cum raspunde el? In fata instantei competente, in cazul in care angajatii prejudiciati decid sa ceara drepturile care li se cuvin. Dar lucrurile nu se opresc aici. Exista o prevedere in Codul muncii care complica in mod substantial lucrurile, si anume:
Art. 238. – (2) Contractele individuale de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.(..)
Art. 247. – In cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior.
Prevederile art.247 mai bat un cui in cosciug, prin faptul ca legifereaza puterea aboluta a CCMN. Este adevarat ca multi angajatori accepta cu greu ideea ca pot fi obligati sa respecte ceva ce nu au semnat, in special cei din industriile care nu au reprezentativitate conform legii si socotelilor Insitutului National de Statistica. Dar asta e legea. Si inca mai mult de atat. Conform art. 238 alin (2), clauzele contractului individual de munca trebuie sa se alinieze prevederilor CCMN. Daca nu, Codul muncii prevede amenzi usturatoare, conform art.276:
Art. 276. – (1) Constituie contraventie si se sanctioneaza astfel urmatoarele fapte:
d) primirea la munca a unei persoane pentru care nu a fost intocmit contract individual de munca ori stipularea in contractul individual de munca a unor clauze contrare dispozitiilor legale, cu amenda de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei;
Dispozitia legala, in cazul de fata, este ca in cotractul individual de munca sa fie inscris salariul minim prevazut de CCMN. Codul muncii prevede, prin acelasi art. 276, ca, pentru nerespectarea salariului minim aprobat prin hotarare de guvern, amenzile sunt intre trei si 20 de milioane lei (mult inferioare celor de mai sus).Pana aici lucrurile par sa fie clare. Cu totul neclara si iresponsabila este atitudinea autoritatilor cu privire la aceasta problema.Intrebate in legatura cu obligativitatea salariului minim prevazut de CCMN, Inspectoratul teritorial de munca si Casa de Pensii spun acelasi lucru: salariul minim este obligatoriu doar pentru acele organizatii care au incheiate contracte colective la nivel de unitate. Sigur, acestea sunt raspunsuri verbale pentru care, la o adica, nimeni nu-si va asuma raspunderea. Asta nu le face mai putin iresponsabile. Angajatorii care au actionat in baza acestor recomandari se supun unor riscuri reale atat din punctul de vedere al relatiei cu angajatii, cat si al celei cu autoritatea de control.De ce aceste doua institutii ale statului au aruncat pe piata astfel de afirmatii? Trecand peste o posibila (chiar foarte posibila) incompetenta, mai exista si problema bugetelor de asigurari sociale.
Vom da numai cateva exemple simple, la indemana tuturor.
1. Dupa cum se stie, in cazul concediilor pentru incapacitate temporara de munca, concediilor de maternitate sau celor de ingrijire a copilului pana la doi ani (nu le-am enumerat pe toate), contributia asiguratului la Fondul de asigurari sociale de sanatate se suporta din bugetul de asigurari sociale de stat (BASS). Baza de calcul a acestei contributii o reprezinta salariul minim brut.
2. Baza de calcul a indemnizatiei de somaj o reprezinta salariul minim brut pe tara.
3. Masurile de stimulare a ocuparii fortei de munca si care se concretizeaza in acordarea de sume reprezentand prime de incadrare, prime de instalare, subventii pentru incadrarea in munca a persoanelor somere din categorii defavorizate (tineri absolventi, persoane in varsta) etc. au ca baza de calcul salariul minim brut.
Dilema este maxima in cazul unui angajator care are incheiata cu ANOFM (Agentia Nationala privind ocuparea fortei de munca) o conventie prin care primeste contravaloarea unui salariu minim brut pentru angajarea unui somer din categoriile defavorizate. Dintr-o data acesta este pus in situatia de a plati angajatului mai mult si de a primi de la stat mai putin. Pentru ca, evident, statul se va raporta la salariul minim brut stabilit prin hotarare de guvern, ca fiind cel aplicabil pentru calculul drepturilor de asigurari sociale. Pe de alta parte insa, obligatia pe care statul – prin intermediul ANOFM, si-o asuma in relatia cu angajatorul este aceea de a subventiona costurile salariale la nivelul unui salariu minim brut. O judecata de bun simt ne face sa spunem ca acel salariu minim trebuie sa fie cel pe care angajatorul este obligat sa-l plateasca, si anume 3.300.000 lei. De fapt, discutiile ar trebui purtate la un cu totul alt nivel. Aceasta presupune definirea corecta a unor notiuni, asumarea si impartirea clara a responsabilitatilor privind protectia sociala. Suna cumva a reforma? De ce nu?