Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil sunt consacrate în articolele 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO), articolul 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (PIDCP) şi articolul 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 

Directiva ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă. Acţiunile în justiţie şi căile de atac care pot fi introduse numai după ce hotărârea în cauză rămâne definitivă, inclusiv acţiunile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu ar trebui să intre în domeniul de aplicare al prezentei directive. 

Directiva vizează să asigure că "statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăţia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declaraţiile publice făcute de autorităţile publice şi deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăţie, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăţiei persoanei suspectate sau acuzate şi nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autorităţile judiciare sau de alte autorităţi competente şi care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare". 

În egală măsură, textul urmăreşte ca statele membre să adopte "măsuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate şi acuzate nu sunt prezentate ca şi cum ar fi vinovate, în faţa instanţei sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică. În acest sens, obligaţia de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca şi cum ar fi vinovate nu împiedică autorităţile publice să difuzeze informaţii în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public", se arată în document. 

În baza aceleiaşi directive, statele membre "se asigură că sarcina probei în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei persoanelor suspectate şi acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligaţii a judecătorului sau a instanţei competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât şi dezincriminatoare, şi nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăţie este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanţa evaluează posibilitatea achitării persoanei respective", se precizează în document. 

Exercitarea de către persoanele suspectate şi acuzate a dreptului de a păstra tăcerea şi a dreptului de a nu se autoincrimina nu se utilizează împotriva acestora şi nu se consideră a fi o dovadă a săvârşirii infracţiunii respective de către acestea, se mai menţionează în text, care prevede totodată ca statele membre să se asigure că persoanele suspectate şi acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.