Într-o clipă, însă, echilibrul psihic firav îți este făcut țăndări și-ți vine să împuști de-a valma pe oricine îți iese în cale. Mai ales pe idiotul care tocmai și-a înțepenit mâna dreaptă în claxon, în suveran dispreț față de toți cei din jur, doar ca să-l pedepsească pe un altul care i-a greșit în trafic. Imaginea de mai sus este familiară oricărui bucureștean și tuturor celor care au vizitat în ultimii ani Capitala.
Din păcate, e și o metaforă vie a realității politico-economice a țării noastre. (Politicul și economicul sunt strâns interconectate în România miliardarilor născuți din contracte cu statul.) Majoritatea merg pe jos și nu-i respectă nimeni, cei mai răsăriți își fac cu greu loc pe carosabil, motorizați după posibilități, iar elita are girofar și antemergători și nu oprește nici la semafor. Comportamentul „vârfurilor“ în politicile de stat nu este cu nimic diferit față de atitudinea în trafic. Pe cei mai mulți dintre ei îi doare doar Mercedesul de sub fund și timpul până la destinație. Restul nu contează: oamenii, câinii, florile, copacii…
Am avut de curând o discuție cu un cetățean din Europa Occidentală. Omul mă întreba dacă mai cred în România și în schimbarea pozitivă, motivând că majoritatea românilor pe care i-a întâlnit par lipsiți de speranță și se arată dornici de emigrare. M-am gândit mult înainte să dau un răspuns. Am rememorat perioada ’97 – 2000, când totul părea să se ducă de râpă. Mi-am amintit primii ani de serviciu, când îmi făceam socoteala că, dacă aș pune deoparte tot salariul meu fără să cheltuiesc nimic, aș putea să-mi cumpăr prima garsonieră la vârsta de 135 de ani. Apoi, am completat imaginea cu Uniunea Europeană, managerii expați de la care am învățat meserie, profesorii de la Londra și de aiurea cu care am învățat mai întâi jurnalism, și apoi management, toți oamenii pe care-i cunosc și care au talent, dăruire și optimism. Mi-am spus mie și apoi omului de peste hotare că da. Eu încă mai cred în România. Mai mult decât oricând în ultimii douăzeci de ani. În primul rând, pentru că azi românii au șansa să claxoneze atunci când vor.
Patronul elvețian pentru care am lucrat aproximativ 18 ani a fost, la un moment dat, atacat în defunctul ziar Ziua cum că și-ar fi înfiat ilegal copiii din România, ajutat de Adrian Năstase personal. Afirmația era o minciună ordinară și ușor de demontat de oricine se interesa de subiect. L-am întrebat atunci pe omul din Țara Cantoanelor de ce nu vrea să-i pedepsească nicicum pe autorii minciunii gogonate. Iar omul mi-a răspuns simplu că, uneori, plătim un preț pentru că există libertatea de expresie. Dar că beneficiile acestei libertăți sunt cu mult mai mari și că merită. M-am gândit mult la această poveste citind miile de comentarii injurioase din subsolurile articolelor publicate pe internet. Mi-am reprimat de multe ori dorința de a opri măcelul bunului-simț și al limbii române, practicat de foarte mulți dintre „forumiști“, prin eliminarea posibilității de a comenta. Mi-am dat seama că nu asta este soluția.
Nu e bine să le luăm șoferilor români claxonul de la mașini. Dar, pentru Dumnezeu, hai să învățăm împreună să-l folosim la treaba pentru care a fost creat: să semnalizeze celor din jur un potențial pericol. Nu să-i pedepsească fiindcă au greșit în trafic. Pentru asta, democrația a inventat cu totul alte instrumente.
Claudiu Șerban, director general Editura Evenimentul și Capital