Dezbaterile privind sănătatea au generat multe controverse începând cu taxa clawback, în 2011, şi până la evenimentele recente privind noua lege a sănătăţii. Reforma sistemului de sănătate este un exerciţiu complex, dar necesitatea lui nu poate fi negată.
România are cea mai scăzută speranţă de viaţă din Uniunea Europeană, cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, iar anumiţi indicatori privind bolile cronice reprezintă un motiv de reală îngrijorare. Aceste statistici pot fi explicate, parţial, prin subfinanţarea cronică – România investeşte mai puţin de 4% din PIB în sănătate, mult sub cele 16% investite în SUA şi mai puţin de jumătate faţă de media europeană. Este chiar mai puţin şi faţă de media din Africa!
Autorităţile semnalează, pe bună dreptate, că bugetul sănătăţii a fost majorat în repetate rânduri fără un impact semnificativ de-a lungul anilor. În acelaşi timp, autorităţile susţin că ineficienţele din sistem sunt numeroase, şi că acestea trebuie ajustate înainte de a investi suplimentar. Astfel, suntem blocaţi într-un cerc vicios: nu se investeşte pentru că sistemul e ineficient, iar lipsa investiţiilor duce la o ineficienţă şi mai mare în sistem. Între timp, situaţia continuă să se deterioreze.
Lista de medicamente compensate nu a mai fost actualizată integral din 2008, adică medicamentele lansate în această perioadă nu sunt accesibile pentru pacienţii români, nefiind compensate. În plus, apar consecinţe la nivelul actorilor-cheie din sistem: tot mai mulţi doctori tineri preferă străinătatea – anul trecut, numărul doctorilor care au plecat din ţară a fost cu mult mai mare decât numărul absolvenţilor de medicină – şi mulţi pacienţi se tratează în afara ţării. O reformă importantă precum cea a sănătăţii are nevoie de un consens mai larg.
Este vital să lucrăm cu toţi actorii din sistem, deoarece consultările realizate după elaborarea legii şi-au arătat limitele; mediul de afaceri trebuie consultat înaintea redactării unei legi, nu după. Taxa clawback, de exemplu, ce plasează integral povara depăşirii bugetului alocat doar pe umerii producătorilor de medicamente, a fost impusă fără prea multe discuţii prealabile cu mediul de afaceri. Este nevoie de o colaborare mult mai strânsă cu sectorul privat. Trebuie să învăţăm să avem încredere unii în alţii. Economia actuală se confruntă cu constrângeri bugetare reale, nimeni nu neagă acest lucru, iar industria farmaceutică înţelege că trebuie să susţină sistemul. Spre exemplu, utilizarea unor scheme inovative de includere a noilor molecule pe lista medicamentelor compensate poate creşte accesul pacienţilor, limitând în acelaşi timp impactul asupra bugetului. În alte ţări, acest parteneriat a devenit o reţetă de succes. Trebuie să fim mai ambiţioşi. Trebuie să nu mai considerăm sănătatea ca fiind exclusiv un cost, ci un avantaj strategic pentru România. Malaiezia, de exemplu, a reuşit să se poziţioneze ca un centru regional de servicii de sănătate. Numai anul trecut, 500.000 de turişti din toată Asia au zburat în Malaiezia pentru a beneficia de diverse servicii medicale.
De ce nu ar putea să devină şi România o Malaiezia a Europei Centrale? Iar dacă ne uităm la raportul AmCham privind competitivitatea României, vedem avantajele care ar putea influenţa atingerea acestui rezultat. Noua lege a sănătăţii este rescrisă în acest moment, iar aceasta este o oportunitate. Propun să colaborăm la această lege, să fim strategici şi să stabilim o viziune astfel încât nu doar să controlăm costurile, ci să îmbunătăţim starea de sănătate şi de bine a românilor, transformând în acelaşi timp o „gaură neagră“ a economiei într-un sector puternic, capabil să contribuie la PIB.
Pascal Prigent este director general GSK România şi preşedintele Grupului de lucru pentru Sănătate din cadrul AmCham