Lucrările anuale ale FMI durează trei zile, adunate toate într-un weekend, adică 24 – 26 septembrie. În cele dinaintea aşteptatului eveniment, Washingtonul îşi vedea de ale lui, în timp ce la New York se duceau proteste grele. Deci capitala, locul unde urma să se rupă firu’ crizei în patru, să se găsească soluţii, să se respire a uşurare măcar la gândul că, odată ajuns acasă, vei ştii – ca premier, preşedinte, guvernator, ministru – ce măsuri să iei ca să-ţi scoţi ţara din criză, arată ca într-o zi normală.
Luni, 19 septembrie, un protest cu slabe şanse ca revoltă, dar înduioşător ca intenţie, anima bulevardul din faţa Casei Albe. Membrii unei organizaţii a persoanelor cu dizabilităţi protestau faţă de intenţia lui Obama de a tăia miliarde de dolari din programul Medicaid. „Vrem la noi acasă, nu la sanatoriu!“ (în engleză suna mai bine), strigau cei adunaţi.
Lucrurile erau – normal, ca la americani – extrem de bine organizate: cele 60-70 de persoane aveau un lider, care dădea tonul, schimba sloganele, folosea portavocea, ţinea discursuri. Ajutoarele împărţeau pliante şi se ofereau să dea trecătorilor sau spectatorilor mai multe detalii despre mişelia ce tocmai se pregătea în Senatul american. Junghiul cel mare era că senatorii republicani nu doreau să renunţe la beneficiile lor – sună cunoscut – şi să se instituie un soi de taxă pe avere, preferând „să ia de la gura“ celor care stau în scaune cu rotile. Poliţia era la datorie, cu maşini care blocau bulevardul din ambele sensuri.
Oamenii legii stăteau vigilenţi cu mâinile pe centuri, gata să intervină în caz de urgenţă, dar calmi, stăpâni pe ei. La patru intersecţii mai încolo, adică în zona FMI – Banca Mondială, linişte. Zi normală de lucru, seminariile premergătoare lucrărilor anuale tocmai începuseră. La mi­jlocul săptămânii, miercuri, în afara unor corturi albe instalate între cele două sedii ale FMI, a închiderii străzii dintre ele şi a câtorva cerşetori destul de liniştiţi, dar instalaţi taman în calea celor care schimbau Headquarters I cu Headquarters II, nimic nu tulbura liniştea evenimentului ce începuse timid şi anunţa să se extindă.
În spatele uşilor
Marţi, 20 septembrie, s-a prezentat raportul „World Economic Outlook“. Mesajul-cheie al FMI, în ceea ce se conturează a fi cel mai acut moment al crizei globale, a fost „Wait and see!“. Deci, încă o dată, să stăm, să vedem ce se mai întâmplă. Poate scăpăm şi-atunci vedem ce facem, sau poate crăpam, şi-atunci nu mai trebuie să facem nimic. Punctul central: zona euro.
Holurile celui de-al doilea sediu al FMI, unde lucrează aproximativ 1.000 de oameni, găzduiau economişti, tehnicieni din diferite departamente, jurnalişti sau reprezentanţi instituţionali care vorbeau despre subiectele zilei: cine împrumută Grecia, ce mai face Germania, ce se întâmpla cu zona euro, de unde taie Obama bani.
Un portughez şi un chinez vorbeau, despre ce altceva, decât despre criza din „periferia“ zonei euro. Primul îi sugera celuilalt: „Poate ne daţi voi nişte bani! Aveţi destui“. Între atâtea „neamuri“ îngrijorate, te miri unde a dispărut povestea DSK. Nimeni nu spunea nimic despre Dominique Strauss-Kahn, fostul şef al FMI. Christine Lagarde pare să fi fost atât de natural şi de rapid asimilată ca noul cap al Fondului, încât scandalul DSK pare să se fi întâmplat cu zeci de ani în urmă.
Şi totuşi. Când începi să întrebi în stânga şi în dreapta despre „acuzatul“ Dominique, lumea se împarte – majoritar – în două: cei care nu vor să vorbească şi cei care dau declaraţii corecte, fără nuanţe, „nepericuloase“. Şi aici este vorba strict despre angajaţi ai FMI. Judecând după răspunsuri, rămâi cu senzaţia unei instituţii profund politice, dar extrem de calculate, unde scandalurile se gestionează rapid, după care se fac uitate. Cine nu uită nici nu discută. La o minianchetă în rândul celor care lucrează la Fond rezultă trei lucruri: arestarea lui Strauss-Kahn a fost un şoc, Fondul a gestionat bine situaţia şi din perspectiva comunicării interne, şi a celei externe, iar Christine Lagarde este „the greatest“.
Românii de la FMI
După atâta echilibru simţi nevoia să întrebi şi un român despre cum stau lucrurile. La FMI lucrează aproximativ 2.500 de oameni – ceea ce se cheamă stafful Fondului – dintre care 15 sunt români. Uneori numărul lor creşte, fiindcă se deschid unele posturi de stagiari. În total însă, echipa românească nu depăşeşte 20 de oameni. Ceea ce înseamnă, pentru o ţară ca România, subreprezentare. În zilele premergătoare lucrărilor anuale ale FMI e greu să stai de vorbă, chiar și doar cinci minute, cu un angajat al instituţiei.
Nici românii n-au fost uşor de adunat. Sunt economişti, lucrează în departamentele de suport tehnic, la contabilitate şi finanţe, econometrie şi prognoză, statistică. Florina Tănase este cel mai vechi român din FMI şi este şeful adjunct al diviziei de statistică. Anterior, a lucrat la Institutul Naţional de Statistică din România şi a aplicat la Fond la începutul anilor ’90, când a şi fost primită. Ioan Carabenciov lucrează în econometrie şi, alături de alţi trei români, face parte dintr-o echipă de 15, din care majoritatea sunt chinezi.
Şeful echipei este tot român, Alin Mireştean, despre care Ioan ţine neapărat să amintească. „Noi avem la bază studii de matematică şi computer science“, mă informează Ioan. „Eu nu am venit pe filieră academică, dar ceilalţi trei au fost studenţi la Maryland. Eu lucrez de patru ani la Fond, iar Alin lucrează de vreo 12 ani“. Cei despre care vorbeşte Ioan sunt românii care fac prognoză, adică un grup care face parte din departamentul de Tehnologie al FMI şi colaborează cu departamentul de Cercetare.
Adina Popescu se prezintă simplu: economist. De un an şi jumătate lucrează în programul „Economist“ al Fondului, după ce a trecut pe la departamentul european şi a lucrat cu Ungaria, Spania şi Malta. „Pe mine mă interesează să fac un pic de cercetare şi e foarte dificil să faci asta în departamentele foarte legate de partea politică… Fondul este o instituţie unde se întâmplă politică la un nivel foarte înalt“, îmi spune Adina. Anterior a lucrat la Banca Centrală Europeană (BCE). În 2009 a plecat de la BCE şi a ajuns la FMI.
Andrei Gălățeanu lucrează în departamentul de Finanţe, unde a început acum un an. El ştie cel mai bine situaţia financiară a Fondului, ţine relaţia cu băncile centrale, cu ministerele de finanţe, inclusiv cu cel din România, cu BNR, face asistenţă tehnică şi contabilă. Înainte a lucrat trei ani la Ernst&Young America. Are 27 de ani. Alina Luca e la Fond de doi ani şi jumătate şi lucrează în departamentul Orientului Mijlociu şi al Asiei Centrale.
A lucrat ca economist pe Georgia și de două săptămâni este economist pe Liban. „Deci mai am şase luni, dar acum, începând Libanul – care este foarte interesant – probabil că o să vreau să mai stau“. Nu are experienţă în instituţiile din România. A venit la FMI după ce şi-a luat doctoratul în economie la Michigan, State University, iar un an a lucrat la Franklin Templeton, în California.
Eugen Tereanu a venit în 2009 şi, iniţial, a lucrat tot în departamentul de Finanţe, pe divizia de low-income, adică state cu venituri mici. Din decembrie 2010 lucrează la departamentul european în echipa Macedoniei.
Oana Nedelescu este cea mai nouă româncă la FMI, venită direct de la BNR. Oana lucrează pentru „a doua rundă“ la Fond, după ce a mai trecut o dată pe aici, în urmă cu şaşe ani. În prezent e în Departamentul Monetar şi al Pieţelor de Capital, pe post de expert senior în sectorul financiar şi de supraveghere.
„Acum agitaţia este maximă la noi, fiind vorba de departamentul pieţelor financiare. Din păcate, criza…“, îmi spune Oana. Românii de la FMI, cei cu care am reuşit să stau de vorbă, sunt de un firesc surprinzător. Nu s-au lăudat cu studiile lor, chiar le-au omis pe alocuri, nu s-au bătut cu pumnii în piept şi nici nu s-au lamentat cu privire la România. Nu sunt ruşinaţi de originea lor şi nu ar refuza să vină în România, dacă ar fi lăsaţi să se implice. Poate însă mai târziu.