Mult clamata sărăcie a românilor este, de fapt, o chestiune de perspectivă. Contează cu cine te pui în balanță și dacă alegi să trăiești în prezent ori iei în calcul și trecutul, dar și viitorul.
În ultimul trimestru din 2011, venitul mediu lunar pe cap de adult român a fost, potrivit Institutului Național de Statistică, de circa 260 de euro. Foarte puțini bani, desigur, dacă ne comparăm cu vest-europenii, americanii ori japonezii. Totuși, potrivit site-ului www.globalrichlist.com și ultimelor date privind populația lumii, există pe Terra peste șase miliarde de persoane care câștigă mai puțin decât această sumă și „doar” aproximativ 900 de milioane cu venituri mai mari. Cu alte cuvinte, românul mediu este mai bogat decât 87% dintre locuitorii planetei.
„Totul este relativ“, spune Matei Păun, managing partner al BAC Investment Bank (Romania). „Nu suntem, desigur, Sudan ori Bangladesh, dar știm cu toții că suntem una dintre cele mai sărace țări din Europa“, afirmă el. Într-adevăr, la mai toate capitolele, inclusiv la nivelul de trai, suntem pe locul 26 din cele 27 de membre ale Uniunii Europene, doar bulgarii stând mai prost decât noi. Totuși, pe întregul continent mai sunt cel puțin alte opt state (din fosta URSS sau din Balcanii de Vest) unde calitatea vieții este sub cea din România. Dincolo de Prut, de exemplu, salariul mediu este de circa 2,5 ori mai mic decât la noi, iar PIB-ul pe cap de locuitor (indicator care spune multe despre veniturile locuitorilor, dar și despre sumele pe care le poate aloca statul diverselor cheltuieli publice) a fost în 2010 de 1.600 de dolari, de circa cinci ori mai mic decât cel înregistrat în România.
De unde am plecat
Iar dacă nu ne înălzește prea mult că suntem mai bogați decât macedonenii, moldovenii, sârbii ori ucrainenii, ceva mai mult interes ar trebui să ne trezească faptul că, în ultimele decenii, veniturile românilor au crescut, în valută, de câteva ori. Astfel, de la un salariu mediu de 157 de dolari în 1990 și doar 98 de dolari în 2000 am ajuns, în 2011, la 485 de dolari. Și pensiile au evoluat în aproximativ același ritm – de la 100 de dolari în 1990 la aproximativ 300 de dolari în 2011.
Trebuie luată în calcul, desigur, şi devalorizarea monedei SUA în aceste două decenii, dar şi faptul că, până în 1994, cursul leu-dolar era stabilit artificial în favoarea monedei naţionale. În plus, dacă în perioada comunistă marea majoritate a banilor disponibili provenea din salarii, în prezent există numeroase persoane care îşi obţin veniturile (și) din alte surse (profesii liberale, dividende, drepturi de autor, chirii, câştiguri pe piaţa de capital, bani trimişi de rudele din străinătate), care nu apar în statistica salarială. În plus, economia gri şi cea neagră furnizează, la rândul lor, venituri semnificativ mai mari azi decât în urmă cu 20-25 de ani.
Iar pentru cei care nu cred că evoluția câștigurilor a fost într-adevăr demnă de remarcat, trebuie spus că, dacă în 1994 aproape un sfert (23,3%) din români trăiau cu mai puțin de doi dolari pe zi (la paritatea puterii de cumpărare), în 2008 proporția acestora scăzuse la 2%.
Plusuri și minusuri
Evoluția se vede și într-o serie de alți indicatori. Față de 1990, de exemplu, speranța de viață la naștere în România a crescut cu aproape cinci ani, ajungând azi la peste 74 de ani. În strânsă legătură se află și mortalitatea infantilă, care a ajuns de la 27 la mie în 1990 la 10,7 la mie în prezent.
Dar și lucruri ceva mai prozaice pot spune multe despre modul în care a evoluat nivelul de trai. Astfel, la sfârșitul lui 2011 erau înmatriculate la noi în țară circa 5,5 milioane de autovehicule, față de aproximativ 2,9 milioane cu un deceniu în urmă. Iar în 2010, numărul vacanțelor petrecute de români în străinătate a fost de aproximativ 2,5 ori mai mare decât în 2004.
Creșterea deloc neglijabilă a PIB (de la 41 de miliarde de dolari în 1989 ori 37 de miliarde de dolari în 2000 la 190 de miliarde de dolari în 2011) a făcut, de asemenea, ca sumele alocate educației, sănătății, asistenței sociale ori culturii să se majoreze semnificativ în ultima perioadă. Potrivit declarațiilor președintelui Traian Băsescu, bugetul sistemului sanitar a ajuns de la circa un miliard de euro, în 2000, la cinci miliarde de euro în 2011.
Este evident că nu toate lucrurile sunt roz. „În 1990, societatea era mai egală, cu un grad de ocupare foarte ridicat și cu un sistem de pensii sustenabil. Azi, avem una dintre cele mai polarizate societăți din Europa, numărul de slariați este mic, sistemul de asigurări sociale este ținut în viață cu subvenții, iar câteva milioane de români au părăsit țara“, explică directorul Institutului pentru Calitatea Vieții din cadrul Academiei Române, Cătălin Zamfir.
Cu alte cuvinte, dacă pe medie stăm mult mai bine acum decât în 2000 sau în 1990, sunt persoane care au simțit din plin creșterea nivelului de trai, în timp ce pentru altele (mai ales cei de peste 40-50 de ani, din mediul rural sau din orașele mici) schimbările sunt mai modeste sau chiar modul în care trăiesc s-a modificat în sens negativ.
De unde ni se trage
Originile și cauzele sărăciei autohtone sunt numeroase. Chiar dacă pare un argument tocit, moștenirea lăsată de regimul comunist cântărește foarte greu. În 1989, România avea un PIB per capita de 1.790 de dolari, de zece ori mai mic decât cel înregistrat atunci în Franța ori Germania și de 12 ori mai mic decât cel din Statele Unite. În același timp, salariul mediu net era de circa 200 de dolari la cursul oficial de schimb (dar, în realitate valora doar vreo 50-60 de dolari la cursul de pe piața neagră). După două decenii, am reușit să recuperăm din diferență: produsul intern brut pe cap de locuitor în 2010 a fost de aproape 8.000 de dolari (de circa cinci ori mai mic decât în cele două „motoare“ ale economiei europene și de șase ori mai mic decât în SUA), iar leafa lunară se apropie de 500 de dolari net.
Dar adevărata problemă este, crede profesorul Mircea Coșea, faptul că nu reușim să ne valorificăm pe deplin resursele. „Istoria ne arată că, în ultimul secol cel puțin, am fost bucuroși să cedăm altora resursele noastre și să-i lăsăm pe ei să le administreze, fie că e vorba de inteligența locuitorilor ori de bogățiile naturale“, explică el. Coșea consideră că, pentru a ieși din această stare este nevoie de o nouă concepție. „Suntem săraci și pentru că așteptăm prea mult de la alții. Ar trebui să încercăm mai mult să ne dezvoltăm mai mult prin noi înșine și să ne racordăm la exterior până la limita la care să nu ajungem să fim într-o prea strânsă dependență“, spune acesta.
Și Matei Păun este de părere că România are potențial, dar nu știe să și-l exploateze. „Chiar și unele din puținele atuuri pe care părea că le avem pentru dezvoltare au început să dispară. Exodul de creiere, de pildă, este un fenomen accentuat, iar sistemul educațional lasă mult de dorit“, afirmă el. Nu în ultimul rând, România nu reușește să scape de sărăcie la fel de repede pe cât și-ar dori și pentru că „cei numiți în diverse funcții de orice guvern sunt mai degrabă incompetenți și își țintesc propriul interes, iar sistemul politic este aproape impermeabil pentru cei din exterior“, mai spune Păun.
Dar nu doar politicienii ori bugetarii nu își fac treaba cum trebuie. Chiar și atunci când lucrează la patron sau pe cont propriu, românii nu se omoară prea mult cu munca sau nu știu cum să devină mai eficienți (productivitatea muncii este, la noi, de 42% din media europeană). Iar asta este, desigur, o altă cauză a sărăciei.
Astfel de explicații și descrieri nu au, desigur, darul de a ne face tocmai optimiști. Pe de altă parte, chiar dacă aparent nimic radical nu s-a schimbat în ultima vreme în modul în care acționează, gândesc și muncesc românii, nivelul mediu de trai a crescut semnificativ comparativ cu acum 10 sau 20 de ani, iar distanța față de statele din plutonul fruntaș a scăzut vizibil. Întrebarea care se pune este dacă, în ciuda tuturor piedicilor și tarelor, vom reuși să păstrăm această tendință sau nu cumva ne-am atins potențialul maxim și ne vom mulțumi să lâncezim într-o eternă stare de nemulțumire, privind arogant către „subdezvoltații“ din emisfera sudică și cu jind către bogăția occidentalilor.
288 autovehicule/1.000 loc. este gradul de motorizare al României. În urmă cu 10 ani, existau 136 vehicule/1.000 loc
74,2 ani este speranța de viață la naștere în România (locul 108 în lume, din 222 de țări). În 1990, aceasta era de 69,4 ani
98% este rata alfabetizării în România, nivel aproape identic cu cel atins de majoritatea statelor dezvoltate.
