Ordinul lui Stalin se executa cu mare plăcere de către trupele poliţiei politice şi chiar germanii erau uimiţi de cruzimea securiştilor comunişti. Cum frontul era din ce în ce mai lung, Berlinul nu mai avea suficiente divizii pentru acoperirea tuturor sectoarelor de apărare şi s-a făcut apel la aliaţi pentru un efort militar consistent.

Au sosit în sector armate din România, Italia şi Ungaria, partea germană urmând să formeze vârfuri de lance spre Stalingrad şi Caucaz. Se aplica în mod corect principiul concentrării forţelor pe direcţia de atac. Problema Reich-ului era că asaltul se desfăşura pe două direcţii, ceea ce era complet eronat.

Oraşul ce purta numele dictatorului comunist a fost asaltat de către germani şi cu greu trupele sovietice mai rezistau în apropiere de fluviu. Era o chestiune de timp până când Armata a 6-a germană urma să ocupe ultimele poziţii.

A urmat însă în 19 noiembrie 1942 un asalt masiv sovietic cu tancuri spre sud şi liniile apărătorilor din Axă au cedat. Acţiunea a fost dublată de o ofensivă spre nord şi cercul s-a închis în jurul forţelor ce luptau pentru ocuparea Stalingradului. Operaţiunea de spargere a blocadei a eşuat şi în februarie 1943 ultimii militari s-au predat.

Istoricii militari şi civili din întreaga lume au început să scrie despre evenimentele sângeroase petrecute undeva în pustiurile sovietice. Conform obiceiului universal răspândit, specialiştii au căutat vinovaţi pentru dezastru şi a fost foarte uşor de găsit partea română. S-a spus că trupele aliatului Reich-ului erau slab instruite şi dotate, ceea ce era adevărat. Tunurile de calibrele 37 şi 47 mm aveau valoare împotriva infanteriei, dar nu mai puteau să străpungă armura tancurilor de tip T-34 şi KV-1.

Se puteau realiza lovituri norocoase împotriva unor blindate izolate, dar numai dacă se executa foc din spate sau din flanc. Era greu de crezut că inamicul oferă astfel de ocazii şi că aşteaptă să tragă tunarii români din poziţii ideale. Tunurile anticar de calibrul 75 mm erau prea puţine pentru a reuşi oprirea unor mase de tancuri şi partea sovietică a aplicat corect principiul concentrării forţelor asupra unui inamic slab dotat.

A intrat în istorie teza că românii au fost vinovaţi de înfrângerea dezastruoasă a germanilor pentru că au luat-o la fugă din faţa monştrilor metalici comunişti. Istoricul militar Antony Beevor a scris un volum consistent din punct de vedere ştiinţific despre încleştarea de pe Volga şi de la Cotul Donului, folosind surse germane şi sovietice din belşug. O informaţie peste care cititorul obişnuit trece repede atrage atenţia unui specialist.

Un ordin venit de la Berlin avea drept menire să facă ordine în dispozitivul de luptă de la Stalingrad. S-a stabilit că sunt prea multe animale de transport în spatele trupelor şi acestea devin ţinte prea vizibile pentru artileria şi, mai ales, pentru aviaţia sovietică. Era impusă mutarea lor cât mai departe de linia frontului. S-a considerat că forţele motorizate de transport sunt prea vulnerabile la acţiuni venite din aer şi au fost retrase în adâncimea teritoriului controlat de germani.

S-a procedat la fel cu atelierele mobile de reparaţii. Diviziile germane din prima linie au rămas să lupte cu strictul necesar şi nu beneficiau de aprovizionarea satisfăcătoare pentru o ofensivă în stil tăvălug, care implica armament greu şi cantităţi uriaşe de muniţii.

Atacul sovietic din 19 noiembrie 1942 a dus la străpungerea liniilor defensive româneşti pentru că militarii n-au primit la timp din ţară muniţiile necesare. Partea germană, cea care controla logistica în regiune, n-a permis sosirea trenurilor cu muniţii şi acestea s-au epuizat după câteva ore de lupte în care soldaţii români au reuşit să respingă primele valuri sovietice de asalt. Nu se ştie nici astăzi exact câte victime au fost, dar infanteria lui Stalin a dat un greu tribut în faţa mitralierelor.

Militarii români ar fi avut nevoie de ajutorul armelor grele antitanc germane, dar acestea erau puţine şi, mai grav, nu se puteau deplasa rapid spre obiective din cauza insuficienţei mijloacelor motorizate. Nici combustibilul nu era din belşug. Diviziile germane hipomecanizate au căzut în încercuire pentru că au fost lipsite de tehnică în urma unor ordine venite de la Berlin. Diviziile româneşti au fost victima aceloraşi indicaţii preţioase.

Vinovat pentru dezastrul de la Stalingrad a fost comandamentul german, cel care a lipsit forţele aliate de resursele absolut necesare. Alimentele, combustibilul şi muniţiile erau în cantităţi insuficiente din primele ore de luptă.

Lipsa mijloacelor de transport n-a permis deplasarea rapidă a trupelor şi a armamentului spre sectoarele ameninţate. Victoria sovietică a fost astfel asigurată de generalii ce dădeau ordine tocmai de la Berlin.