Poate că ăsta este destinul românilor. Să nu gândească niciodată cu creierul, ci întotdeauna cu stomacul. Să nu planifice nimic, ci să improvizeze pe moment. Să nu muncească, ci să vrăjească. Pe scurt: nişte artişti! Suntem o naţiune de artişti! Nu mă credeţi? Cercetaţi arhivele Ministerului Finanţelor. Veţi afla că aproximativ jumătate de milion de oameni sunt plătiţi în ţara noastră pe baza drepturilor de autor. Să spunem doar că mai avem vreo patru milioane
Poate că ăsta este destinul românilor. Să nu gândească niciodată cu creierul, ci întotdeauna cu stomacul. Să nu planifice nimic, ci să improvizeze pe moment. Să nu muncească, ci să vrăjească. Pe scurt: nişte artişti!
Suntem o naţiune de artişti! Nu mă credeţi? Cercetaţi arhivele Ministerului Finanţelor. Veţi afla că aproximativ jumătate de milion de oameni sunt plătiţi în ţara noastră pe baza drepturilor de autor. Să spunem doar că mai avem vreo patru milioane şi ceva de oameni care muncesc şi ne vom face o imagine concretă despre „industria“ românească de creaţie.
Care este imaginea unui român? Neamţul e organizat, italianul este un estet, francezul este cult… Avem numeroase şabloane cu care operăm atunci când ne gândim la diverse popoare. Generalizarea este nesănătoasă, iar şabloanele respective sunt uneori nedrepte. Cu toate astea, situaţia ajută de multe ori la promovare.
E ca o poreclă care-l umanizează pe purtător şi îl face mai simpatic pentru cei cu care intră în contact. De aici şi conceptul deja bine cunoscut al brandului de ţară.
Românul este hoţ! Ăsta-i primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la conaţionalii mei. De la micul hoţ care fură câte un ou când nu-l vede nimeni până la marele hoţ care fură ditamai boul, toţi au în comun apetitul pentru a-şi însuşi ce nu le aparţine. Probabil că 50 de ani de comunism au lăsat şanţuri adânci în creierele tuturor celor care nu puteau să-şi încheie ziua prin întreprinderile patriei fără să ia cu ei la ieşire care un fier, care o piesă, o sfoară sau orice era la îndemână în aria de acoperire. Ăsta nu e furt, se gândeau ei. Doar încercăm şi noi să ne mai rezolvăm lipsurile. Ăsta nu e furt, se gândesc acum copiii hoţilor din uzine. Doar uităm uneori să ne plătim taxele. Nu e nimic nou în ce v-am spus. O ştim şi noi, o ştiu şi guvernanţii noştri. O realitate pe care o acceptăm cu nonşalanţă, la fel de natural cum acceptăm şpaga la doctor, meditaţiile copiilor sau cumpărarea ţigărilor de contrabandă. Suntem oare condamnaţi să trăim în haos neînţelegând că legile au apărut ca să le fie mai bine oamenilor care trăiesc în comunitate şi că democraţia îşi are originea în simpla regulă „fă ce vrei atâta timp cât pot să fac şi eu ce vreau“? Poate că ăsta este destinul românilor. Să nu gândească niciodată cu creierul, ci întotdeauna cu stomacul. Să nu planifice nimic, ci să improvizeze pe moment. Să nu muncească, ci să vrăjească. Pe scurt: nişte artişti! În acest caz, măsura de implementare a CAS celor cu contracte de drepturi de autor nu ar fi în niciun caz o lovitură de graţie adusă mass-media, teatrelor şi cinematografiei. Doar o recunoaştere a faptului că suntem atât de mulţi artişti în România, încât actul de creaţie nu e nevoie să fie încurajat. Singura problemă e că pe lângă artiştii români ar trebui să importăm de undeva şi nişte nemţi, care să muncească şi să-şi plătească taxele.
PS: Colegul Ionuţ Popescu consideră că am fost nedrept atunci când am criticat bugetul propus de guvernul Boc pentru 2010. Am pus pariu cu el pe o sticlă de şampanie că am dreptate. Este unul dintre puţinele pariuri pe care mi-aş dori foarte tare să le pierd.