Cel mai recent roman al britanicului Ian McEwan, nominalizat în acest an la cea mai importantă distincţie literară a lumii anglo-saxone, Booker Prize, este un tur de forţă despre moartea unei poveşti de dragoste.
Florence Ponting şi Edward Mayhew au toată viaţa înainte. E iulie 1962, începutul unui deceniu al emancipării sexuale şi al mişcărilor de stradă studenţeşti, iar cei doi tineri, proaspeţi absolvenţi de studii universitare (el istoric, ea violonistă) îşi petrec ceea ce ar trebui să fie prima zi a căsniciei lor în apartamentul nupţial al unui hotel de pe plaja Chesil, din sudul Angliei.
Ceea ce se întâmplă, pe parcursul a câteva ore, în acea cameră şi pe plajă reprezintă substanţa celui mai recent roman al lui Ian McEwan, „Pe plaja Chesil“, nominalizat în acest an la premiul Booker şi apărut la noi la Editura Polirom. Un autor ca Nabokov sau Henry James (alături de Saul Bellow, printre cei care l-au influenţat mult pe McEwan) ar fi văzut în aventura nupţială a doi tineri încă virgini un pretext excelent de comedie ironică. Însă Florence, educată într-o familie din clasa mijlocie, fiica unui prosper industriaş şi a unei profesoare de filosofie la Oxford, detestă sexul cu toată reticenţa impusă de sensibilitatea victoriană, privaţiunile războiului şi morala conservatoare a deceniului 1950. Iar Edward, fiul unui modest profesor de provincie, cu o copilărie marcată de boala mintală a mamei, anunţă, cu libidoul său expansiv, moravurile libertine ale anilor emancipării sexuale.
A citi o carte atât de minuţios construită cum este „Pe plaja Chesil“ ca pe un studiu al unei epoci de tranziţie a normelor sexualităţii înseamnă, cu siguranţă, să adopţi o perspectivă incompletă. Desigur, e vorba şi de sex, dar, între relatarea unei prime nopţi conjugale ratate şi flashbackurile care reconstruiesc povestea de familie a celor două personaje, acesta este mai ales un roman despre (ne)înţelegere, despre cum mai ales ceea ce nu se spune poate distruge nu una, ci două vieţi. Nu ratarea primului act fizic – şi, la limită, incompatibilitatea sexuală a celor doi eroi – e ceea ce rupe definitiv relaţia dintre Florence şi Edward, ci discuţia ulterioară, de pe plajă, încărcată de o tensiune insuportabilă.
McEwan ştie ca nimeni altul să concentreze, în limitele unui singur eveniment (o singură seară, un singur cuplu, două-trei scene) contradicţiile unei întregi epoci. Există cel puţin trei paliere pe care poate fi citit romanul, de la panorama socială a Marii Britanii în anii dezintegrării imperiului său colonial, criza Partidului Conservator, militantismele antinucleare (şi prosovietice), erodarea rapidă a distincţiilor sociale de clasă până la anticiparea unui deceniu revoluţionar.
Pe scurt, cum s-a şi observat deja, acţiunea se petrece în anii dintre punerea sub interdicţie a romanului „Amantul doamnei Chatterley“ al lui D.H. Lawrence (la fel de faimoasă ca şi procesul de pornografie intentat lui Flaubert pentru „Doamna Bovary“) şi lansarea primului album Beatles. Dar la fel de mult această carte vorbeşte despre neînţelegere reciprocă – nu doar dintre cei doi soţi, ci şi între Florence şi părinţii ei (un burghez fără prea mare imaginaţie, dar cu voinţă, şi o profesoară aparent la fel de asexuată) sau între Edward şi familia sa. Scenele cu căminul familiei Mayhew sunt absolut senzaţionale; pentru a păstra un aer de normalitate, cei trei copii (băiatul şi două surori gemene) şi tatăl ignoră, la propriu, nebunia mamei, trăind, aproape literal, într-o piesă de teatru.
Şi, în cele din urmă, cartea este o poveste de dragoste, una care se termină chiar când ar fi trebuit să se împlinească. Cele câteva pagini ale epilogului – de după războiul surd al acelei unice zile de pe plaja Chesil – salvează, într-un fel, ce a rămas mai bun din povestea de dragoste a eroilor. Sunt paginile cele mai bune.
Carte de vizita
Ian McEwan, născut pe 21 iunie 1948, este unul dintre cei mai importanţi romancieri britanici contemporani.
Şi-a luat licenţa în literatură engleză la University of Sussex, după care a obţinut un titlu de master în acelaşi domeniu de la University of East Anglia.
Este autorul a 17 cărţi, dintre care zece romane. A fost nominalizat de cinci ori la Booker Prize, pe care l-a câştigat în 1998, cu „Amsterdam“.
A mai câştigat Whitbread Novel Award (1987) şi Prix Fèmina Etranger (1993) pentru „Copilul furat“, Shakespeare Prize (1999).
Romanul lui „Ispăşire“ a fost distins cu WH Smith Literary Award (2002), National Book Critics’ Circle Fiction Award (2003), Los Angeles Times Prize for Fiction (2003) şi Santiago Prize for the European Novel (2004).
În România i-au fost traduse nouă romane, la Editura Polirom.
